luni, 28 octombrie 2013

Meltean cu câine

1. Fabricanții de jaloane

Ei, da, iată-mă și cu bebel în burtă. L-am dorit, n-am de ce să mă plâng pentru toate "bucuriile" conexe apărute o dată cu sarcina. Dar când la aceste bucurii se adaugă meltenismul unor posesori de câine, am tot dreptul să mă revolt.

Până acum nu mi-am imaginat niciodată în ce hal se poate revolta un stomac la întâlnirea cu un rahat de câine. I-am văzut tot timpul, dădeam "noroc" cu ei în fiecare zi în drum spre serviciu, mă obișnuisem oarecum cu prezența lor. Ajunsesem să-i cunosc pe nume: "Salutare, domnule rahat de comunitar!", "Salutare, domnule! Ce mai face pechinezul dumneavoastră care v-a zămislit?"

Am avut un oarecare noroc. Primele luni de sarcină m-au prins în perioada mai-iunie când vânticelul adia, soarele pe cer lucea, însă nu suficient de tare încât să încingă totul în jur și toate mirosurile posibile ale Bucureștiului să prindă avânt. Și cu toate astea, anumite indicii mă lăsau să cred că mă transformasem peste noapte într-un adulmecător precis. Ajunsesem să recunosc când deschideam geamul biroului că prin apropiere trecuse mașina de gunoi. Aș fi putut să spun cu exactitate și ora la care trecuse, după cât de puternică era dâra de miros pe care o simțeam. Dacă cineva m-ar fi lăsat legată la ochi într-o intersecție aș fi putut spune cu precizie unde sunt după ce gogoșerie, patiserie, măcelărie, pubele sau rahați de câine adulmecam în intersecție (pe principiul: "aici simt un miros pregnant de rahat de câine și iarbă, trebuie să fie un parc în apropiere"; dacă în combinația de iarbă și rahat apărea și miros de shaorma, era clar: fără îndoială, eram la Tineretului-Șincai).

Din cauza miresmelor exacerbate pe care începusem să le simt atât pe stradă, cât și în mijloacele de transport, l-am "condamnat" pe consort la muncă silnică: "Mă duci și mă aduci de la serviciu cu mașina!". Așa că preferam să plec cu o oră mai devreme de acasă și una mai târziu de la serviciu, numai să evit împrăștierea conținutului stomacului meu prin te miri ce locuri.

Numai că din intersecția unde mă lăsa soțul meu drag până în fața locului de muncă erau de traversat un bulevard și vreo două alei, drum de două minute maxim, pe care-l parcurgeam în zig-zag pentru a evita "moțurile" ivite pe trotuare. Și iată-mă pe mine evoluând la proba "20 de metri jaloane -moț" zilnic, încercând să-mi stăpânesc din răsputeri să nu evadeze din stomac ceaiul băut de dimineață. Și reușeam zilnic, cu cea mai mare precizie, să ajung la muncă fără să fac acest lucru.

Dar nu voi uita niciodată ploaia aia nemernică din luna iunie (nu știu dacă vă mai amintiți, dar începutul acestei veri a fost unul răcoros, cu ceva ploi și vijelii). Știți efectul ploilor asupra rahatului de câine? Nu, nu îi spală de pe trotuar așa cum v-ați putea aștepta, ci îi întinde, îi rehidrateaza, îi reîmprospătează și ascunde. A fost cea mai cumplită perioadă din toată sarcina, în care le doream tuturor stăpânilor de câini care nu-și strângeau rahații să le apară pe covorul lor "jaloanele" lăsate afară de patrupede + conținutul stomacului meu întins lângă (tot așa, frumos, pe covor).

Din proprie experiență știu că majoritatea stăpânilor de câini dau vina pe maidanezi în astfel de situații, dar vă spun: numai în astea două minute dimineața și seara parcurse zilnic în acele luni, că vedeam "procesul creației" jaloanelor executat de către câini de obicei de rasă și talie mică- deh, zonă locuită preponderent de pensionari. Apropos de asta: m-am întrebat mereu de unde apetența pensionarilor pentru câinii de talie mică. O prietenă "m-a luminat" azi: "mi-a promis fii-mea că la pensie îmi ia un câine. Eu i-am zis că chiuaua este mai mic, fără păr - deci ușor de întreținut, ușor de transportat chiar și când ai artrită sau reumatism" :)

În momentele acelea îmi aduceam aminte de clișeele acelea cu "tineretul din ziua de azi", care nu mai are respect. Pentru că tineretul din ziua de azi nu are respect numai când vine vorba de oferit scaunul în autobuz domnului în vârstă care trage papornița pe roți spre piață la prima oră dimineață, când toată lumea merge la serviciu; altfel, lăsatul rahaților de câine pe stradă nu ține de respect față de cei din jur, ține de cu totul alte sfere pe care nu e cazul să le enumerăm aici...


2. Semi-educații

Apoi mai sunt persoanele semi-educate. Adică educate pe jumătate. Adică posesorii de câini care-mi dau dreptate până aici, care strâng rahații de pe trotuar, dar care se opresc în a strânge rahații la intrarea în grădină blocului/iarba din parc. De parcă iarba ar cerși la ei îndurare: "Te rog, brav stăpân de câine, aruncă și pe mine cu niște îngrășământ, că mai am un pic și mor!" De parcă toată iarba din lume ar fi de fapt un mare scutec sau WC pentru câini. Acestora nu le transmit jaloane pe covor, ci pe pătura cu care ies la picnic sau pe buzunarul pantalonilor cu care se așează pe un petic de iarbă.

Și acum sondaj: câți dintre voi ați avea curajul să vă plimbați nestingheriți prin iarba unui parc, fără a avea frică de a da peste voi, neașteptat, "norocul"? Câți dintre voi ați avea curajul să vă și așezați pe iarbă în parcuri?

3. Meltenii de rasă pură

Se poate și mai rău? Cu siguranță! Am văzut melteni care ieșiseră la terasă cu puii de câine (da, erau drăgălași, mici și blănoși, dar nu despre asta este vorba acum) și îi urcau pe masa unde mâncau, ca nu cumva sărmanele potăi să stea pe jos cât timp ei mănâncă. Pe principiul: "papă mama un mic, papă și Bubico jumătate; și acum să-l ștergem pe Bubico de bale la guriță cu șervețele pe care le aruncăm în farfuria din care am mâncat" (da, aceeași farfurie din care este posibil să servești tu următoarea masă când mai treci pe acolo). Ca posesor de animal vă spun că la mine acasă (nu la restaurant), dacă mi se suie pisica pe masă sau pe blatul din bucătărie unde pregătesc mâncarea, o bat de o zvânt. Și pisica mea nu umblă pe afară și nu amușinează rahați sau pișați de câine pe la roțile mașinilor.

Melteanul este o specie aparte. Poate să nu aibe câine, dar poate să arunce scutecul lui fii-su pe geam, în aceeași grădină a blocului unde se cacă câinele melteanului cu patruped. Sau își poate parașuta gunoiul de la geam direct, fără să se mai spetească să-l ducă la ghenă. Sau și-l poate urca pe fii-su cu fundul pe masă în restaurant sau la terasă, deoarece "băncuța este prea jos", ori să-l urce în picioare pe blatul de servire al unui fast-food ca să vadă "puiul lu' tata" pe tanti când îi pune pachetul de luat acasă.

Ați încercat să-i spuneți ceva vreunuia? Cum că n-ar fi corect modul în care procedează? Probabil că ați văzut și reacția lui. Cu toate acestea, eu pe noi, ăștia de ne dăm educați, arunc vina. Dacă toată lumea care ar vedea astfel de comportamente ar atrage atenția bivolilor, cu siguranță bivolii ar vocifera/prolifera injurii o dată, de două, de nouă ori. Dar când toată lumea le-ar atrage atenția în permanență, poate că ei ar și face ceva în sensul ăsta, măcar din plictiseala de a-și mai răci gura proliferând injurii...


joi, 28 februarie 2013

Hocus-Pocus, imobiliarus

Să îți cauți o casă este o adevărată artă, trebuie să ai studii solide de “limba” imobiliară și de interpretare, studii tehnice și eventual să ai implantat în creier un cip cu GPS defazat.
Astfel pregătit, vei reuși să ajungi la întâlnirea programată cu agentul imobiliar pentru vizionarea unui apartament localizat în centrul Bucureștiului, într-una din comunele aflate în jurul capitalei.


Spre o mai bună înțelegere aș propune tipărirea unui dicționar imobiliar în care să fie specificați următorii termeni:
- cartierul Berceni = orașul Popești Leordeni
- apartament de lux pe Splaiul Unirii = apartament lângă groapa de gunoi Glina
- complex rezidențial în Militari = blocuri în comuna Roșu, străzi fără asfalt
- apartament nou în zona Mihalache = Străulești
- Colentina, Tei = Fundeni, comuna Dobroești, Voluntari, Ștefănești, Andronache (ăsta în cel mai fericit caz)
- cartierul Fundeni = undeva la țară, gumarii incluși în preț.
- casă în Otopeni = vezi tu lanul acela de porumb până la care ai de mers 5 km de la drumul asfaltat? Aaa, da, primarul satului în care se află casa este prieten cu primarul din Otopeni. De aceea putem deduce prin tranzitivitate că și casa din lan se află în Otopeni
- apartament cu geam la baie = apartament pe care trebuie să-l dărâmi inainte de a-l renova, atât de distrus este; dar da, are geam la baie (cam ca un fel de anunț de-al pensiunilor ălora de o stea de la munte care se laudă pe afișul de la intrare: “avem apă caldă”)
- complex nou în Titan = știți autostrada spre mare? Mai bine o setați pe GPS…
- situat la 5 minute de centru = dacă te afli în mașină cu Hamilton, la 2 noaptea, dar nu în weekend, când încă circulă lumea prin oraș.
- apropiere de metrou = luați cea mai îndepărtată stație de metrou, mai puneți 5 km și veți ajunge la destinație. Lanuri de porumb Peron stânga.
- 60 mp = 60 mp construiți, cu tot cu suprafețele aflate la comun.
- ansamblu cu loc de joacă, grădiniță, spa = pe lângă prețul dat pe apartament, veți mai plăti lunar o sumă cât o chirie. Deja dacă are și piscină și voi încă vă gândiți să-l achiziționați înseamnă că aveți suficienți bani cât să vă cumpărați propria voastră casă cu domeniu de vânătoare de păuni.
- cu vedere superbă spre pădure = după ce treci cu ochii peste cimitirul așezat în fața blocului, undeva după el începe o pădure.

Pentru cei care vor să testeze spusele mele le recomand un exercițiu simplu. Căutați pe orice site imobiliar apartamente în București , mai noi de 2008 și care să nu coste cât un palat cu piscină și lei din aur la poartă. După ce vi se vor afișa pagini întregi cu ansambluri imobiliare din București, luați numele ansamblului și intrați la ei pe site, apoi verificați în care “București” se află.
Vă mai propun un exercițiu: luați la fel, orice site de imobiliare și căutați apartamente în cartierul Colentina. Dacă aveți răbdare să vizualizați și harta unde respectivul apartament este poziționat, veți avea “plăcuta” surpriză să constatați câte comune fac parte din “cartierul” Colentina.

La început, omul fără „studii” imobiliare zice că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când găsește un apartament care după anunț pare conceput parcă special după nevoile sale. “Ia uite pui, câta apartamentul vand ăștia în Colentina, chiar la Doamna Ghica, lângă parc. Ți-l și finisează cum vrei tu. Uite câta balconu’, putem să ne lansăm producția de ardei iuți și lămâi de Colentina. Ba nu, pot să adopt, în sfârșit, toată mâțăraia de la serviciu”.
“Pui”, circumspect, ridică o sprânceană neprietenoasă la consoartă dar cedează până la urmă în fața dârzeniei cu care aceasta apără perspectiva descrisă de societatea imobiliară. “Sună la ei și programează o întâlnire, mergem până acolo, mai mult ca să te conving că nu-i așa.”
Consoarta pune mâna pe telefon și stabilește întâlnirea: “Hmmm…oare de ce m-au pus ăștia să mă întâlnesc cu ei în Fundeni? Că doar mi-au confirmat că zona e Doamna Ghica”.
Vine un nene, parchează lângă și spune: “Am să o iau eu înainte, dumneavoastră vă țineți după mine”. Zis și făcut. Problema e următoarea: de când Doamna Ghica s-a mutat sub podul Fundeni? Agentul face asigurări: “Stați liniștiți, strada urmează a se asfalta în curând de către primărie”, “Stați linistiți, cățelușii ăștia -11 la număr- sunt blânzi și ei de fapt păzesc strada”, “Tot primăria se va ocupa și de iluminat, până vă mutați o să fie totul gata”. “Dar cu căruțele astea cu coviltir de tot trec pe aici ce-i?”. “Aaa, trec și ei acum, până fac ăștia de la primărie drumul de acces dinspre Colentina”.
Deși cuplul își cam pierduse elanul de a mai viziona și interiorul apartamentului și ar fi vrut să o tundă cât mai repede, urcă totuși la insistențele agentului. Bineînțeles, suprafața aia imensă din anunț urma să se micșoreze vizibil întrucât în interior nu erau încă ridicați pereții despărțitori, dar balconul era intr-adevar frumos și mare. Atât de mare încât jumătate din suprafața apartamentului era…balconul.
Cu atenție sporită la toți griveii strânși în jur care mârâiau ocazional (domnul care ridică blocul e mare iubitor de animale, ceea ce n-ar fi un lucru rău dacă i-ar ține și cu o botniță, ceva…) cuplul se îndreaptă ușor-ușor spre mașină și pleacă (aș fi vrut să zic “mâncând pământul” dar starea drumului nu permitea o viteză mai mare de 20 km/oră- și ăia cu mașina zdrăngănind prin toate gropile) cu toți câinii lătrând și spumegând în urma mașinii.

Dar soarele pe cer lucea și o nouă zi de preumblări se ivea la orizont. De data aceasta două întâlniri dintr-o lovitură în Otopeni, pe același principiu al consoartei tembele care se entuziasmează imediat la anunțurile frumos poleite. “Vai, pui, cât de mult mi-ar plăcea să ne mutăm în Otopeni. Scăpăm de mizeria asta de oraș aglomerat și zgomotos și ne mutăm într-o zonă verde și liniștită”. Consoarta trece repede cu vederea recomandările malițioase ale lui “Pui” cu trimitere la Bălăceanca- “e liniște, e verdeață, exact așa cum vrei” și stabilește un program plin pentru weekend-ul ce avea să vină, spre disperarea “puiului” care își vedea ruinat weekend-ul plănuit cu berea în brațe.

Prima oprire- un bloc frumos aflat chiar sub culoarul de zbor al aeroportului (lucru bineînțeles, omis în anunț). De data aceasta doamna ce a întâmpinat cuplul este reprezentanta directă a dezvoltatorului. Apartamentul frumos, blocul la fel. Doamna drăguță și ea. Se vedea că se pricepe la vânzări după modul în care reușea să “fenteze” întrebările incomode. “Blocul are canalizare?”- “Da” „Dar ce sunt găurile alea mari descoperite care înconjoară blocul?”- “Păi fosele”. “Păi n-ați spus că aveți canalizare?”- “Urmează în maxim 6 luni sa avem și canalizare, dar să știți că nu avem probeleme cu fosele”. “Păi normal că nu aveți probleme dacă blocul e nelocuit”- “Nu-i adevărat, deja sunt mutate 4 familii. Până și eu m-am mutat aici în bloc că mi-a plăcut atât de mult încât am zis că trebuie să-mi iau și eu un apartament. Haideți să-l vedeți!”
Cuplului îi este prezentat un apartament mobilat și utilat care însă cam “mirosea” a showroom: nu tu o farfurie în bucătărie, nu tu o haină în cuier, nu tu o fotografie cu cei dragi, totul impersonal și rece și într-o ordine desavârșită. Și totul până la baie. Dacă lipsa detaliilor mai sus amintite n-ar fi atras foarte mult atenția unui ochi neavizat precum cel al consoartei, baia a făcut-o. Cum adică să ai baia goală? Unde-s gelurile de duș, crema de față, crema de spate, crema de mâini, crema de corp, cea de picioare, șampoanele, pensetele, periile, sarea de baie? Adică ești femeie, mai stai și singură și nu-ți lăbărțezi cosmeticele nici măcar în baie?! Să nu ai nici măcar un săpun în baie?!
Ceilalți “mutați” în bloc, care dealtfel nu erau acasă deși era weekend, erau, chipurile, arhitectul, dezvoltatorul și rudele acestora. Când un bloc este construit deja de doi ani și nu are nici un locatar, cred că e cazul să-ți pui întrebări…

“Lasă pui, că sigur la cealaltă locație găsim ceva frumos!”. Numai că a fost ceva de mers până acolo. Indicațiile agentului: “o luați pe șoseaua de centură, la intersecția X ieșiți de pe ea, faceți dreapta, apoi stânga pe un drum neasfaltat, mergeți 50m, apoi… Sau mai bine vin eu și va conduc”. Apoi să știți că dacă vreun agent imobiliar se oferă să vă conducă, e clar că locația este undeva unde se priponește vaca. Și unde se priponește vaca mai bine decât pe un mare camp? Și unde este un mare camp/pustietate cu un șantier în mijloc, apoi să știți că-i musai ca proprietarul/dezvoltatorul să fie și un mare iubitor de animale, în special câini ținuți nemâncați care sunt în stare să-ți sfâșie fâșul.

După foarte multe peripeții, foarte asemănătoare celor descrise mai sus, cuplul nostru se satură de atâta research pe cont propriu și se hotărăște să apeleze direct la agenții și să astepte ca acestea să-și facă treaba.
Zis și făcut. Au dat toate detaliile legate de caracteristicile pe care le așteaptă de la un apartament și bugetul alocat și n-a durat mult până au început să curgă telefoanele. Și când zic să curgă, mă refer la o avalanșă de apeluri. Bineînțeles că dacă soliciți în mod expres unei agenții că vrei un apartament care să nu fie mai vechi de 1985, agenția sigur te va suna cu "o ofertă de nerefuzat" a vreunui apartament antic. La fel, dacă soliciți în Titan, agenția îți găsește în Berceni șamd. Ăsta chiar ar putea fi un exercițiu foarte bun de testare a nervilor, pentru cine ar avea timp. Sunați la o agenție să cereți o ofertă și specificați o caracteristică pe care ați dori-o de la viitoarea voastră casă și așteptați să înceapă distracția telefoanelor cu oferte complet diferite față de ceea ce ați cerut. Și ca un pont: specificați ca nu vreți să fiți sunați într-un interval orar anume și să vedeți cum contează lucrul acesta pentru ei.