Cineva care nu are copii nici nu îşi poate imagina cât de multe lucruri are de făcut după naştere. Unul dintre aceste lucruri este găsirea unui pediatru bun, care să-i supravegheze dezvoltarea lună de lună.
La mine căutarea asta a început înainte de naşterea copilului şi a ţinut aproximativ o lună. Şi după câteva vizite bune la clinici private unde am dat numai de pediatrii care nu ştiau de capul lor (nu l-au ascultat nici macar cu un stetoscop, habar n-aveau că lăuza are anumite interdicţii alimentare, nu l-au măsurat) am ajuns tot la sistemul de stat (cu forumuri citite la ore târzii în noapte şi cu multe telefoane date) şi pot spune că am avut noroc pentru că am gasit chiar un medic bun, atent şi mai ales răbdător (lucru esenţial la un medic care are de a face cu copiii).
Şi uite-mă cum mă duc cu bebe la controlul lunar, unde în sala de aşteptare dau de o bivoliţă cu un puradel de un an şi ceva care mărşăluia ca la mă-sa pe maidan prin clinică, trăgând de jucăriile celorlalţi copii, de scaune, de păturica şi căruciorul lui fii-miu, de hăinuţele altor copii. Bivoliţa se ţinea după el şi râdea în loc să-i explice că trebuie să stea cuminte.
Doamne ce mor eu pe ăştia de nu ştiu să le mai spună din când în când şi câte un “NU” copiilor de teamă să nu le ştirbească autoritatea… Bă bivolilor, nu-i normal să facă puradeii ce vor cu voi, nu-i normal ca ei să comande în casă (că am mai auzit o distrusă cu un copil de i se tăvălea pe jos că nu-i cumpăra nu ştiu ce spunând „copilul meu este făcut la bătrâneţe, cu mari eforturi, aşa că la noi în casă el comandă”). Chiar, cât de frumos ar fi dacă ar înflori o întreagă generaţie de copii crescuţi pe principiul ăsta? Care ajung la maturitate nişte isterici care dau cu pumnul în masă ori de câte ori li se năzare.
Revenind la bivoliţa noastră. Ghiciţi de ce se afla la clinică? Pentru ca fii-su era suspect de o boală contagioasă şi o chemase pediatra de urgenţă… Da, da, fii-su ăla de trăgea de toţi copiii de o făcea să râdă pe vaca domnească în loc să aibă grijă să nu intre în contact şi cu alţii.
Şi când mă gândesc câte bivoliţe sunt pe lume...
Update: Inspirată de povestea de mai sus, îmi vin idei. Așa că iată-mă din nou, în vizită la medic cu copilul. Acolo, măcel de oameni în sala de așteptare. Bineînteles, cum la nicio vizită dintr-asta la medic nu putea lipsi câte un copil de-ți vine să-l scalpezi, era inevitabil să nu mă enervez. De data asta o fetiță (care am înțeles că fusese luată în plasament de către o vită/bivoliță/cretină, interesată numai să primească banii ăia de la stat pe copil, nicidecum să-l ajute sau să-i ofere o educație). Mai avea un pic pramatia de copil și se urca în cărucor să doarmă lângă fii-miu. Și-l trage de mânuțe, de nas, aproape să-i bage degetele în ochi. Și întreb și eu al cui e copilul. Niciun răspuns. Mai întreb de vreo două ori: nimic. Moment în care urlu cât mă țin plămânii: "fii-miu are boală contagioasă, veniți de vă luați copilul de lângă el". Și văd cum se eliberează "ringul" în jurul meu. Și a dat Domnu' de s-a simțit și cornuta. Copilul, bineînteles, că el vrea la bebe, să se joace (adică să tragă de el). Cu de-alea: trântit pe jos, urlete, dat din picioare (zici că era la exorcizare). Scap și de vită și de copil și mă așez răsuflând ușurată pe scaun. Măh și nu apuc să-mi trag sufletul, că vin alarmate toate asistentele de la cabinete să întrebe care e copilul contagios (s-a și dus una să anunțe; normal, copilul contagios e o mare problemă, ăla prost crescut e de "mânca-l-ar mama"). Mă panichez și răspund că al meu :)))) Mă bagă în cabinet, închid ușa și mă întreabă ce boală are. Și zic "iritare la nesimțire și proastă creștere" :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu