Desi multe personalitati sau filosofi blameaza educatia ca pe lucrul care te lipseste cel mai mult de libertate sau ca pe un proces prin care “o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vârâte pe gât” (M. Fischer) pentru mine este o trasatura pe care o apreciez la cei din jurul meu, o trasatura care din pacate in ultima vreme a cam inceput sa dispara.
Si aici trebuie sa ma explic. Cand spun educatie nu ma refer la cunostintele redate prin interpretarea mai mult sau mai putin subiectiva a profesorilor mai pregatiti sau nu, nu ma refer la manualele scolare ci ma refer la prea uzitatii “cei sapte ani de-acasa”.
Da, sunt de acord ca pe parcursul educarii noastre primim si multe informatii-prejudecati care ne limiteaza viitorul si dezvoltarea, insa lasati omul matur si “bine crescut” sa ia decizia ce este prejudecata si ce nu. Numai o minte indeajuns de coapta poate fi lasata neghidata spre a-si alege calea. Asa cum ajuti copilul sa faca primii pasi astfel incat sa nu se loveasca asa trebuie ajutat sa inteleaga ca nu traieste de unul singur, ci intr-o societate.
De fapt, educatia asta inseamna, invatarea socializarii si a cutumelor morale, modul in care sa te faci placut celor din jur, modul in care relationezi.
Oricat ne place sa afirmam si sa imbratisam termeni precum “individualism”, “libertate”, “liber-arbitru” trebuie sa ne dam seama ca in cazul unui copil caruia nu i s-a format eul e mai greu sa discutam sau sa ii atribuim acesti termeni.
Sau hai sa o luam altfel: ce intelege din aceste concepte un om bine crescut, cu ceva scoala si ce intelege un hot de buzunare? De fapt aceasta este problema. Necunoscand cutumele morale ale societatii in care traiesti poti “imbratisa” niste “cariere” antisociale de o mare frumusete…
Daca ar fi sa credem in teoriile marilor filosofi si sa imbratisam conceptul de tabula rasa, ar insemna deasemenea ca trebuie sa credem in dobandirea cunostintelor, in necesitatea imprimarii lor de catre societate.
Suntem o tara ocupata din ce in ce mai mult de pitipoance, de oameni fara valoare, de absolventi de facultate care nu sunt in stare sa puna o cratima acolo unde trebuie, o tara de tabloide si scandal, o tara unde cele mai cerute emisiuni sunt cele in care sotii se paruie intre ei si fiicele se prostitueaza.
Intotdeauna m-am intrebat daca acele fete care apar la tv mai mult sau mai putin…imbracate nu au parinti, daca acele femei care se balacaresc- chipurile- cu sotii lor nu au vecini sau cunostinte care sa le recunoasca. Am ramas surprinsa sa aflu ca fetele au parinti care sunt mandrii cand odrasla le mai apare printr-un scandal…
De la tampeniile televizate pana la lucrurile marunte de care te lovesti zi de zi dai de un singur numitor comun: educatia.
Pe copiii cu o educatie precara deveniti adulti ii poti recunoaste imediat: pe cei “cocolositi” ii recunosti in persoanele care ajung la treizeci- patruzeci de ani si care depind inca de serviciile parintilor, pe cei “imbuibati”care n-au fost invatati altruisti in adultii care au impresia ca totul li se cuvine si ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor fara ca ei sa faca cel mai mic efort, copiii crescuti fara a li se acorda educatia limbajului ii gasesti in adultii de care te lovesti la tot pasul, care n-au invatat cuvinte precum “te rog” sau “multumesc” in schimb abunda in apelative regionale si cuvinte injurioase la adresa tuturor.
Nu, nu sunt vreo pudica, care se oripileaza la auzul unor vorbe, insa stiu sa multumesc atunci cand cineva imi acorda ajutor si stiu sa folosesc atat termeni “colorati” cand e cazul dar si termeni civilizati.
La urma urmei formarea caracterului fiecaruia dintre noi are loc in copilarie. Acolo este baza. Mentalul unui copil este ca o bucata de plastilina pe care-l poti modela astfel incat sa devina un adult responsabil si cu coloana vertebrala sau il poti dezvolta intr-un adult plin de handicapuri.
Invatati-va copiii sa aibe limita, invatati-i sa fie altruisti, sa-si iubeasca semenii si sa se descurce singuri. Invatati-i ca o vorba frumoasa aduce armonie, ca respectul pentru cei din jur este important, invatati-i toate acestea pentru ca numai pe voi va au iar ca adulti…ne avem unii pe altii.
vineri, 19 noiembrie 2010
joi, 18 noiembrie 2010
Credinta pierduta este sfarsitul…
Oamenii sunt croiti astfel incat sa poata trece peste multe piedici. O veche vorba spune ca “Dumnezeu nu iti da cat sa nu poti duce”.
Zi de zi alergi prin lumea asta lovindu-te de nevoi si de necazuri, zi de zi te motivezi singur ca sa poti trece peste greutati. Unii dintre noi mai au norocul de a avea niste prieteni extraordinari care sa-i ajute atunci cand ei singuri nu-si mai sunt de ajuns...
Uneori insa sufletul nostru primeste prea multe lovituri dintr-odata si atunci tu singur nu esti pregatit sa te motivezi si nici prietenii sau familia nu-ti sunt aproape iar un mare gol iti inunda sufletul.
Daca cerul nu ar exista ca sa iti poti ridica privirea spre el atunci ai deveni imediat victima gandurilor negre. Uneori cerul este singurul care te poate ajuta numai si prin simplul fapt ca-i constientizezi existenta.
Mare chin trebuie sa simta ateii gandindu-se ca la finalul acestei vieti se vor transforma in praf de stele si atat, gandindu-se ca moartea lor fizica nu va ajuta cu nimic.
Mare chin trebuie sa simta cei care nu pot vedea dincolo de realitatea materiala…
Cred cu desavarsire in dualitatea trup-spirit pentru ca daca trupul si spiritul ar fi totuna atunci de ce corpul nu ne-ar fi hrana pamantului inca de-acum? De ce abia in ceasul mortii, cand sufletul paraseste lumea aceasta, trupul nostru se descompune?
Daca trupurile noastre s-ar naste din neant si in neant s-ar risipi, atunci de ce iubim? Atunci de ce suferim, de ce uram, de ce ne atasam, de ce simtim?!
Un ateu este un om care nu iubeste, un om care vede cu ochii mintii despartirea ireversibila si definitiva a sa fata de persoanele dragi. Eu nu pot vedea asa ceva…
Daca nu ar exista “promisiunea” ca ne putem continua fiintarea si dupa moartea fizica, atunci la ce bun chinul? La ce buna atasarea? La ce sunt bune sentimentele?
Petre Tutea spunea ca “pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii”. Neavand nici un indiciu, nici o credinta ca exista lucruri mai bune te transformi automat intr-un pesimist, apoi pesimismul aduce sentimentul realitatii, al luciditatii, insa ce-am fi noi oamenii daca am fi toti lucizi si ancorati in realitate, daca nu am visa, daca nu am spera si daca nu ne-am indrepta gandurile si dincolo de lumea aceasta? Realitatea este cea care frange aripi si omoara ingeri, realitatea este cea care ne tine tintuiti de pamantul pe care calcam, este cea care ne ia libertatea…
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ” (Petre Ţuţea)
Zi de zi alergi prin lumea asta lovindu-te de nevoi si de necazuri, zi de zi te motivezi singur ca sa poti trece peste greutati. Unii dintre noi mai au norocul de a avea niste prieteni extraordinari care sa-i ajute atunci cand ei singuri nu-si mai sunt de ajuns...
Uneori insa sufletul nostru primeste prea multe lovituri dintr-odata si atunci tu singur nu esti pregatit sa te motivezi si nici prietenii sau familia nu-ti sunt aproape iar un mare gol iti inunda sufletul.
Daca cerul nu ar exista ca sa iti poti ridica privirea spre el atunci ai deveni imediat victima gandurilor negre. Uneori cerul este singurul care te poate ajuta numai si prin simplul fapt ca-i constientizezi existenta.
Mare chin trebuie sa simta ateii gandindu-se ca la finalul acestei vieti se vor transforma in praf de stele si atat, gandindu-se ca moartea lor fizica nu va ajuta cu nimic.
Mare chin trebuie sa simta cei care nu pot vedea dincolo de realitatea materiala…
Cred cu desavarsire in dualitatea trup-spirit pentru ca daca trupul si spiritul ar fi totuna atunci de ce corpul nu ne-ar fi hrana pamantului inca de-acum? De ce abia in ceasul mortii, cand sufletul paraseste lumea aceasta, trupul nostru se descompune?
Daca trupurile noastre s-ar naste din neant si in neant s-ar risipi, atunci de ce iubim? Atunci de ce suferim, de ce uram, de ce ne atasam, de ce simtim?!
Un ateu este un om care nu iubeste, un om care vede cu ochii mintii despartirea ireversibila si definitiva a sa fata de persoanele dragi. Eu nu pot vedea asa ceva…
Daca nu ar exista “promisiunea” ca ne putem continua fiintarea si dupa moartea fizica, atunci la ce bun chinul? La ce buna atasarea? La ce sunt bune sentimentele?
Petre Tutea spunea ca “pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii”. Neavand nici un indiciu, nici o credinta ca exista lucruri mai bune te transformi automat intr-un pesimist, apoi pesimismul aduce sentimentul realitatii, al luciditatii, insa ce-am fi noi oamenii daca am fi toti lucizi si ancorati in realitate, daca nu am visa, daca nu am spera si daca nu ne-am indrepta gandurile si dincolo de lumea aceasta? Realitatea este cea care frange aripi si omoara ingeri, realitatea este cea care ne tine tintuiti de pamantul pe care calcam, este cea care ne ia libertatea…
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ” (Petre Ţuţea)
joi, 27 august 2009
Exista HR in Romania?
De la inceput stiu ca-mi voi atrage critici negative din partea celor care lucreaza in HR prin postarea acestui articol dar imi asum toate responsabilitatile.
Inceputurile...
Am terminat o facultate de Comunicare atrasa fiind initial de mirajul publicitatii si pentru ca ma consideram un om creativ. Pe parcursul facultatii mi-am dat seama ca am inceput sa indragesc la fel de mult si domeniul resurselor umane si am incercat sa fac tot posibilul sa ma specializez in aceasta directie. De la cursuri specializate, carti si articole nenumarate devorate pe nerasuflate, lucrarea de licenta specializata pe HR samd. In mintea mea de student idealist chiar credeam ca tot ceea ce am invatat in facultate ma va ajuta in cladirea unei cariere in HR.
Faptele...
* In primul rand in Romania HR inseamna recrutare. Recrutare si atat
Exemplu: ajung la un interviu intr-o prestigioasa firma cu pretentii de colos multinational pentru un post de entry level in HR. Doi recrutori. Trecand peste faptul ca sunt intrebata de ce nu am terminat o facultate cu profil de resurse umane cand in Romania nu exista o astfel de specializare decat pentru master, trecand peste faptul ca mi s-au trantit in fata de cinci ori in timpul interviului afirmatii precum "nu stiu daca dvs, don'soara, stiti cum e sa lucrezi intr-o multinationala" desi de fiecare data le-am spus ca lucrez deja intr-una al carei nume s-au facut ca nici nu si-l amintesc (desi era trecut pe cv-ul de sub nasul lor) si peste discutiile menite sa dezamageasca orice incepator in ale HR-ului, de gen "Don'soara, dumneata chiar crezi ca tot ceea ce ai invatat in facultate se aplica in Romania? Adica matale crezi poti face motivare cu angajatii aici? Pai la noi in tara toate companiile care au departament de HR sunt multinationale si sucursalele lor din Romania doar aplica directivele care vin de la sediul central, la noi HR-ul este de obicei o munca plictisitoare de birou si in genere implica doar recrutare si pe-aia o face de fapt managerul ca fara aprobarea lui nu faci nimic". Pe langa socul auditiv sunt supusa unui stress interviu plin de "incercari" vizibile chiar si ochiului unui neavenit in domeniu: ochii lor atent infipti in a-mi analiza limbajul trupului, respectiv pozitia mainilor si a picioarelor, intrebarile succesive cand ale unuia asezat in coltul drept al biroului, cand ale altuia din coltul stang pentru a-mi testa "vigilenta", intrebarile "capcana" de care "nu" m-am prins...Am fost acceptata pe post, dar am preferat sa zic pas.
* In Romania nici recrutarea nu-i facuta pe bune.
De ce? Pentru ca fiecare dintre noi are rude si prieteni. Pentru ca iti dai seama ca jumatate din cei ce te inconjoara la munca se cunosc intre ei inca din stadiul de embrion, pentru ca fiecare problema se rezolva cu un telefon la cineva "sus pus", pentru ca daca ai o neintelegere minora cu un coleg te trateaza diferit alti 30 din firma, pentru ca la noi e valabila legea compensatiei: romanul prefera sa aiba pe cineva dator in caz ca are si el nevoie odata, romanul e si bun la suflet si exemplele pot continua la nesfarsit. Cine zice ca nu cunoaste astfel de cazuri este ipocrit. Le vezi oriunde. Bineinteles, se fac si recrutari pe bune, dar raportul lor este mult mai mic in favoarea celorlalte.
* In Romania nu exista manageri sau leaderi, ci sefi
O buna parte din manageri nu are nici cea mai vaga idee de management sau ce implica acesta. Nu stiu sa comunice cu angajatii, nu stiu sa se comporte, sunt colerici, irascibili, iau decizii in pripa. Multi dintre ei au terminat o facultate "la trosneala" (ca doar ies studenti pe banda in ultima vreme). Prefera sa inspire mai degraba frica decat respect.
* Interviurile de angajare lasa de dorit
De la teste psihologice cu intrebari de genul: "ai simtit vreodata ca vrei sa sugrumi pe cineva?", "ai avut vreodata dorinta de a te arunga in gol de pe un pod?" pana la teste de calculator (word, excel) pe care si un imbecil le-ar putea face, teste de engleza de balta...Nu radeti, astfel de teste am dat la o agentie de recrutare respectabila, nu la o firma de doi bani.
* Drepturile angajatului nu sunt respectate
Angajatul are doar obligatii. El nu are si drepturi. Drepturile sunt ale angajatorului. "Nu-ti convine, usa-i acolo" este o replica foarte des intalnita chiar si in marile corporatii. Pai din micile mele cunostinte dobandite in facultate la cursurile de management si MRU replica asta denota lipsa notiunilor elementare de management. Ce sa mai zic de motivarea angajatilor...p-astia da-i naibii ca oricum sunt o gloata de prosti care pot fi inlocuiti oricand...
Teoretic exista tot felul de hartii in care interesul fata de angajat este preaslavit, practic in Romania nici un angajator nu da doi bani pe codul muncii.
Art. 109. [durata normală a timpului de muncă]
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână. hahahahah
* Interviuri mincinoase
Sincer mi-e si sila sa mai merg la interviuri. Toate interviurile urmaresc aceleasi intrebari standard pe care le gasesti pe internet la orice click (unde gasesti deasemenea si raspunsurile potrivite) de genul: unde te vezi peste 5 ani? ai rezistenta la stres? la program prelungit de munca/ore suplimentare?
Helooooo...pai eu imi caut loc de munca sau caut spital de boli nervoase si nu stiu cum sa ajung la el? Fratilor, lumea mai are si viata personala, familie, copii, prieteni, viata sociala...la naiba cu ele in Romania...Daca spui la interviu ca nu ai vrea sa stai prea mult peste program te mai recruteaza cineva? hahahah. Nu domnule, eu am nervi de otel, rezist la orice stres, stau si duminica la servici cu cea mai mare placere...Daca vreau sa-mi intemeiez curand familie? (ca mai sunt si intrebari de-astea) Nuuuu, Doamne-fereste, ce, am innebunit? Eu stau cu mama acasa toata viata, ca sa-mi gateasca ea, sa-mi spele, sa-mi calce, ca eu n-o sa am timp pentru ca o sa-mi placa la serviciu asa de mult incat si alea 8 ore de somn tot acolo o sa mi le petrec.
Aici trebuie sa vin cu o explicatie. Am lucrat ore suplimentare de o gramada de ori, au fost dati cand mi-am sacrificat si weekendul si nu m-am plans pentru ca munca respectiva o faceam din pasiune. Nu aceasta este problema. Problema este ca eu nu vad cum te poate intreba cineva de la primul interviu daca esti rezistent la stres sau daca accepti sa muncesti peste program. Poti sa-ti dai seama de caracterul unui om (daca asta urmaresti cu adevarat) si altfel, folosind alt gen de intrebari care sa te faca pe tine ca si companie "prietenoasa" cu viitorul tau angajat...
Facultatea in general, cursul de Protocol Institutional in special, m-a mai invatat ceva, nu neaparat util cat stresant. Stiati ca la italieni nu exista stat peste program? Pentru ei asta reprezinta o lipsa de interes si de respect a angajatorului fata de viata personala a angajatului. Ca sa nu mai spun ca alte popoare d-astea mai putin bananiere ca noi au pauze de cafea...Poate voi fi inteleasa gresit, ideea nu e ca s-ar feri cineva de munca, ci ca avem niste drepturi stabilite prin lege de care nu se tine cont.
Site-ul "my job" ne recomanda cum sa mintim frumos: "Urmareste intrebarile de mai jos ca sa te pregatesti pentru orice interviu de angajare: Esti capabil sa lucrezi sub presiune? Da-mi un exemplu de situatie in care, alaturi de echipa cu care ai lucrat, ai avut de-a face cu o situatie stresanta? Care sunt factorii care crezi ca genereaza stresul? (nu mentiona sefii si colegii) Care este cel mai rau lucru care se poate intampla atunci cand te afli intr-o situatie stresanta? Cunosti situatii in care fostii tai colegi nu s-au descurcat in momentele stresante? (evita sa-ti critici fostii colegi!) Te-ai fi putut descurca mai bine decat fostul tau sef intr-o anumita situatie presanta? (intrebare capcana: evita sa-ti vorbesti de rau fostul sef!) Ce ai invatat din situatiile limita intalnite? (enumera aptitudini pe care le-ai obtinut la job, evita sa mentionezi si greselile din care ai invatat...)"
Cu atatea site-uri aparute cu "sfaturi utile" toti putem sa ne transformam peste noapte in angajatul ideal atata timp cat respectam o conditie: sa nu fim sinceri!
Nota: trebuie sa recunosc faptul ca am avut surpriza foarte placuta de a intalni un recrutor extraordinar caruia mi-a facut placere sa-i raspund tuturor intrebarilor pentru ca au fost astfel formulate incat sa-ti dai seama ca il duce capul si ca nu a "furat" de pe internet sau din cartile "de specialitate" ideile pentru interviu. Un om care a stiut ca nu intotdeauna cartile de genul "How to...?" au aplicabilitate maxima in practica si care a stiut de fapt SA GANDEASCA. Pacat ca am iesit doar pe locul 2 in short-list-ul lui...:D
PS: 1. nu neg faptul ca exista si specialisti adevarati in acest domeniu,
2. eu nu ma consider nici pe departe unul din ei,
3. ceea ce am scris sunt doar constatari amare ale experientelor traite pana acum
Inceputurile...
Am terminat o facultate de Comunicare atrasa fiind initial de mirajul publicitatii si pentru ca ma consideram un om creativ. Pe parcursul facultatii mi-am dat seama ca am inceput sa indragesc la fel de mult si domeniul resurselor umane si am incercat sa fac tot posibilul sa ma specializez in aceasta directie. De la cursuri specializate, carti si articole nenumarate devorate pe nerasuflate, lucrarea de licenta specializata pe HR samd. In mintea mea de student idealist chiar credeam ca tot ceea ce am invatat in facultate ma va ajuta in cladirea unei cariere in HR.
Faptele...
* In primul rand in Romania HR inseamna recrutare. Recrutare si atat
Exemplu: ajung la un interviu intr-o prestigioasa firma cu pretentii de colos multinational pentru un post de entry level in HR. Doi recrutori. Trecand peste faptul ca sunt intrebata de ce nu am terminat o facultate cu profil de resurse umane cand in Romania nu exista o astfel de specializare decat pentru master, trecand peste faptul ca mi s-au trantit in fata de cinci ori in timpul interviului afirmatii precum "nu stiu daca dvs, don'soara, stiti cum e sa lucrezi intr-o multinationala" desi de fiecare data le-am spus ca lucrez deja intr-una al carei nume s-au facut ca nici nu si-l amintesc (desi era trecut pe cv-ul de sub nasul lor) si peste discutiile menite sa dezamageasca orice incepator in ale HR-ului, de gen "Don'soara, dumneata chiar crezi ca tot ceea ce ai invatat in facultate se aplica in Romania? Adica matale crezi poti face motivare cu angajatii aici? Pai la noi in tara toate companiile care au departament de HR sunt multinationale si sucursalele lor din Romania doar aplica directivele care vin de la sediul central, la noi HR-ul este de obicei o munca plictisitoare de birou si in genere implica doar recrutare si pe-aia o face de fapt managerul ca fara aprobarea lui nu faci nimic". Pe langa socul auditiv sunt supusa unui stress interviu plin de "incercari" vizibile chiar si ochiului unui neavenit in domeniu: ochii lor atent infipti in a-mi analiza limbajul trupului, respectiv pozitia mainilor si a picioarelor, intrebarile succesive cand ale unuia asezat in coltul drept al biroului, cand ale altuia din coltul stang pentru a-mi testa "vigilenta", intrebarile "capcana" de care "nu" m-am prins...Am fost acceptata pe post, dar am preferat sa zic pas.
* In Romania nici recrutarea nu-i facuta pe bune.
De ce? Pentru ca fiecare dintre noi are rude si prieteni. Pentru ca iti dai seama ca jumatate din cei ce te inconjoara la munca se cunosc intre ei inca din stadiul de embrion, pentru ca fiecare problema se rezolva cu un telefon la cineva "sus pus", pentru ca daca ai o neintelegere minora cu un coleg te trateaza diferit alti 30 din firma, pentru ca la noi e valabila legea compensatiei: romanul prefera sa aiba pe cineva dator in caz ca are si el nevoie odata, romanul e si bun la suflet si exemplele pot continua la nesfarsit. Cine zice ca nu cunoaste astfel de cazuri este ipocrit. Le vezi oriunde. Bineinteles, se fac si recrutari pe bune, dar raportul lor este mult mai mic in favoarea celorlalte.
* In Romania nu exista manageri sau leaderi, ci sefi
O buna parte din manageri nu are nici cea mai vaga idee de management sau ce implica acesta. Nu stiu sa comunice cu angajatii, nu stiu sa se comporte, sunt colerici, irascibili, iau decizii in pripa. Multi dintre ei au terminat o facultate "la trosneala" (ca doar ies studenti pe banda in ultima vreme). Prefera sa inspire mai degraba frica decat respect.
* Interviurile de angajare lasa de dorit
De la teste psihologice cu intrebari de genul: "ai simtit vreodata ca vrei sa sugrumi pe cineva?", "ai avut vreodata dorinta de a te arunga in gol de pe un pod?" pana la teste de calculator (word, excel) pe care si un imbecil le-ar putea face, teste de engleza de balta...Nu radeti, astfel de teste am dat la o agentie de recrutare respectabila, nu la o firma de doi bani.
* Drepturile angajatului nu sunt respectate
Angajatul are doar obligatii. El nu are si drepturi. Drepturile sunt ale angajatorului. "Nu-ti convine, usa-i acolo" este o replica foarte des intalnita chiar si in marile corporatii. Pai din micile mele cunostinte dobandite in facultate la cursurile de management si MRU replica asta denota lipsa notiunilor elementare de management. Ce sa mai zic de motivarea angajatilor...p-astia da-i naibii ca oricum sunt o gloata de prosti care pot fi inlocuiti oricand...
Teoretic exista tot felul de hartii in care interesul fata de angajat este preaslavit, practic in Romania nici un angajator nu da doi bani pe codul muncii.
Art. 109. [durata normală a timpului de muncă]
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână. hahahahah
* Interviuri mincinoase
Sincer mi-e si sila sa mai merg la interviuri. Toate interviurile urmaresc aceleasi intrebari standard pe care le gasesti pe internet la orice click (unde gasesti deasemenea si raspunsurile potrivite) de genul: unde te vezi peste 5 ani? ai rezistenta la stres? la program prelungit de munca/ore suplimentare?
Helooooo...pai eu imi caut loc de munca sau caut spital de boli nervoase si nu stiu cum sa ajung la el? Fratilor, lumea mai are si viata personala, familie, copii, prieteni, viata sociala...la naiba cu ele in Romania...Daca spui la interviu ca nu ai vrea sa stai prea mult peste program te mai recruteaza cineva? hahahah. Nu domnule, eu am nervi de otel, rezist la orice stres, stau si duminica la servici cu cea mai mare placere...Daca vreau sa-mi intemeiez curand familie? (ca mai sunt si intrebari de-astea) Nuuuu, Doamne-fereste, ce, am innebunit? Eu stau cu mama acasa toata viata, ca sa-mi gateasca ea, sa-mi spele, sa-mi calce, ca eu n-o sa am timp pentru ca o sa-mi placa la serviciu asa de mult incat si alea 8 ore de somn tot acolo o sa mi le petrec.
Aici trebuie sa vin cu o explicatie. Am lucrat ore suplimentare de o gramada de ori, au fost dati cand mi-am sacrificat si weekendul si nu m-am plans pentru ca munca respectiva o faceam din pasiune. Nu aceasta este problema. Problema este ca eu nu vad cum te poate intreba cineva de la primul interviu daca esti rezistent la stres sau daca accepti sa muncesti peste program. Poti sa-ti dai seama de caracterul unui om (daca asta urmaresti cu adevarat) si altfel, folosind alt gen de intrebari care sa te faca pe tine ca si companie "prietenoasa" cu viitorul tau angajat...
Facultatea in general, cursul de Protocol Institutional in special, m-a mai invatat ceva, nu neaparat util cat stresant. Stiati ca la italieni nu exista stat peste program? Pentru ei asta reprezinta o lipsa de interes si de respect a angajatorului fata de viata personala a angajatului. Ca sa nu mai spun ca alte popoare d-astea mai putin bananiere ca noi au pauze de cafea...Poate voi fi inteleasa gresit, ideea nu e ca s-ar feri cineva de munca, ci ca avem niste drepturi stabilite prin lege de care nu se tine cont.
Site-ul "my job" ne recomanda cum sa mintim frumos: "Urmareste intrebarile de mai jos ca sa te pregatesti pentru orice interviu de angajare: Esti capabil sa lucrezi sub presiune? Da-mi un exemplu de situatie in care, alaturi de echipa cu care ai lucrat, ai avut de-a face cu o situatie stresanta? Care sunt factorii care crezi ca genereaza stresul? (nu mentiona sefii si colegii) Care este cel mai rau lucru care se poate intampla atunci cand te afli intr-o situatie stresanta? Cunosti situatii in care fostii tai colegi nu s-au descurcat in momentele stresante? (evita sa-ti critici fostii colegi!) Te-ai fi putut descurca mai bine decat fostul tau sef intr-o anumita situatie presanta? (intrebare capcana: evita sa-ti vorbesti de rau fostul sef!) Ce ai invatat din situatiile limita intalnite? (enumera aptitudini pe care le-ai obtinut la job, evita sa mentionezi si greselile din care ai invatat...)"
Cu atatea site-uri aparute cu "sfaturi utile" toti putem sa ne transformam peste noapte in angajatul ideal atata timp cat respectam o conditie: sa nu fim sinceri!
Nota: trebuie sa recunosc faptul ca am avut surpriza foarte placuta de a intalni un recrutor extraordinar caruia mi-a facut placere sa-i raspund tuturor intrebarilor pentru ca au fost astfel formulate incat sa-ti dai seama ca il duce capul si ca nu a "furat" de pe internet sau din cartile "de specialitate" ideile pentru interviu. Un om care a stiut ca nu intotdeauna cartile de genul "How to...?" au aplicabilitate maxima in practica si care a stiut de fapt SA GANDEASCA. Pacat ca am iesit doar pe locul 2 in short-list-ul lui...:D
PS: 1. nu neg faptul ca exista si specialisti adevarati in acest domeniu,
2. eu nu ma consider nici pe departe unul din ei,
3. ceea ce am scris sunt doar constatari amare ale experientelor traite pana acum
miercuri, 20 august 2008
Paradoxul implicarii
Implicare, sensibilitate, pasiune si compasiune, devotament, ajutor neconditionat, bucurie...dar si multe insatisfactii...Am fost acuzata de multe ori ca as fi sensibila iar uneori am fost acuzata de superficialitate...Pentru mine este un paradox...
Atunci cand te implici sufleteste in tot ceea ce faci, cand tratezi fiecare persoana si sarcina in parte ca pe ceva foarte serios si incerci sa faci lucrurile cat mai bine nu atat pentru tine cat pentru cei din jur si pentru fericirea si implinirea lor, automat poti vorbi de pasiune si devotament (si ma refer aici la toate planurile: la job, la relatiile de prietenie, la familie). Cand apare un motiv de insatisfactie personala sau profesionala cand stii ca tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca aceste insatisfactii sa nu apara nu-i normal sa te intristezi? nu-i normal sa te agiti? Oare intristarea si agitatia nu sunt semne ale implicarii? Eu cel putin asa le vad...pai si atunci cum poti fi superficial?!
Nu mi-a placut niciodata sa fac lucrurile pe jumatate si asta-i felul meu...ma implic 100% in tot ceea ce fac...nu pot sa fiu relaxata si sa gandesc "ce-o fi o fi" sau "asta e, n-a fost sa fie" si sa intorc spatele fluierand de la un lucru pe care stiu ca-l pot face mai bine de atat.
Atunci cand te implici sufleteste in tot ceea ce faci, cand tratezi fiecare persoana si sarcina in parte ca pe ceva foarte serios si incerci sa faci lucrurile cat mai bine nu atat pentru tine cat pentru cei din jur si pentru fericirea si implinirea lor, automat poti vorbi de pasiune si devotament (si ma refer aici la toate planurile: la job, la relatiile de prietenie, la familie). Cand apare un motiv de insatisfactie personala sau profesionala cand stii ca tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca aceste insatisfactii sa nu apara nu-i normal sa te intristezi? nu-i normal sa te agiti? Oare intristarea si agitatia nu sunt semne ale implicarii? Eu cel putin asa le vad...pai si atunci cum poti fi superficial?!
Nu mi-a placut niciodata sa fac lucrurile pe jumatate si asta-i felul meu...ma implic 100% in tot ceea ce fac...nu pot sa fiu relaxata si sa gandesc "ce-o fi o fi" sau "asta e, n-a fost sa fie" si sa intorc spatele fluierand de la un lucru pe care stiu ca-l pot face mai bine de atat.
miercuri, 14 mai 2008
De neinteles...
Vi s-a intamplat sa simtiti ca straluciti degeaba? Ca tot ceea ce aveti mai bun in voi nu poate fi aratat si este reprimat de catre moralitate? Ai vrea sa strigi, dar poluezi fonic societatea, ai vrea sa dansezi dar ochii tuturor sunt atintiti spre tine si te studiaza, ai vrea sa te bucuri dar bucuria nu se potriveste cu tabloul desertaciunii in care traiesti. Nimic din ceea ce ai vrea nu este potrivit, nu este moral. E tot timpul langa tine o “mana protectoare” de care n-ai nevoie care te tine cand vrei sa te descatusezi…
Vrei sa scapi, sa fugi, dar nu ai unde…esti un “foreigner” peste tot. Gurile celorlalti rad in jurul tau, te blameaza, degetele lor te arata daca esti altfel, daca iti permiti sa-ti traiesti viata dupa alte considerente decat ale “turmei”.
Ceea ce tie iti place este de neinteles de altii, tremurul dragostei din vocea ta este luat drept sovaiala…
Vrei sa scapi, sa fugi, dar nu ai unde…esti un “foreigner” peste tot. Gurile celorlalti rad in jurul tau, te blameaza, degetele lor te arata daca esti altfel, daca iti permiti sa-ti traiesti viata dupa alte considerente decat ale “turmei”.
Ceea ce tie iti place este de neinteles de altii, tremurul dragostei din vocea ta este luat drept sovaiala…
miercuri, 13 februarie 2008
Despre sensibilitate….si lupta intre ego-uri
Sensibilitatea este considerata de multi ca fiind o stare de slabiciune, de instabilitate emotionala si constituie de multe ori un pretext de a lua in ras o persoana si de a o injosi. De ce? Pentru ca sensibilitatea este atribuita persoanelor slabe. Sunt persoane care daca reusesc sa intristeze pe cineva se simt superioare si iau acest lucru ca pe o victorie personala. Este o lupta intre ego-uri. Cand vrei sa faci rau cuiva trebuie sa ii demonstrezi ca il domini mental si fizic. Daca reusesti sa-l faci sa planga ai dovada ca esti mai “tare”.
De aceea cand nu reuseste impunerea acestei “tarii” prin vorbe, cand nu reuseste dominarea interlocutorului pentru ca nu sunt argumente verbale se recurge de multe ori la forma cea mai primitiva de actionare: la forta (vezi razboaiele).
Cine domina pe cine? De ce aceasta nevoie de dominare? Este loc pe lumea asta pentru toti, de ce trebuie sa avem siguranta ca dominam pe cineva? La ce ne foloseste? Ne poate aduce satisfactii financiare, economice, dar oare sufletul nostru nu are nevoie de caldura? Ne pustiim singuri sufletul ca sa dominam aceasta lume fizica si uitam de noi…Ne secatuim mintea pe lucruri inutile si uitam sa mai fim oameni, uitam sa intindem o mana de ajutor semenilor, uitam sa ne cerem scuze cand gresim si sa multumim celor care ne ajuta.
Demaram adevarate razboaie psihologice si de manipulare si lucram necinstit pe la spatele oamenilor pentru a le stirbi reputatia, pentru a le face rau, pentru a-i face sa decada in ochii semenilor. Le cautam defectele cele mai ascunse si le amplificam vorbindu-i de rau cand nu sunt de fata pentru ca ei sa nu se poata apara. Cautam cele mai josnice mijloace de a-i face sa sufere, sa planga si radem de ei cand reusim. Ce satisfactie extraordinara trebuie sa simtim…
Ei bine, daca a fi sensibil inseamna a-ti plange sufletul cand vezi suferinta, cand vezi oameni sau animale neajutorate, cand vezi razboaie, cand iti vezi bunicii chinuindu-se, daca a fi sensibil inseamna a-ti tremura sufletul pe o muzica exceptionala, daca a fi sensibil inseamna a trai si tu suferintele celor dragi din compasiune, daca a fi sensibil inseamna a simti vibratiile dragostei… eu recunosc: sunt sensibila. Si nu mi-e rusine pentru ca pentru mine nu conteaza toata aceasta desertaciune in care traim. Nu vreau sa-mi fac o imagine in neconcordanta cu ceea ce sunt, nu vreau sa fiu mai “tare” decat altii. Pot fi superioara celorlalti numai prin bogatia mea mentala si sufleteasca pe care nu vreau sa o dezvalui decat prin a face ceva util si constructiv.
De aceea cand nu reuseste impunerea acestei “tarii” prin vorbe, cand nu reuseste dominarea interlocutorului pentru ca nu sunt argumente verbale se recurge de multe ori la forma cea mai primitiva de actionare: la forta (vezi razboaiele).
Cine domina pe cine? De ce aceasta nevoie de dominare? Este loc pe lumea asta pentru toti, de ce trebuie sa avem siguranta ca dominam pe cineva? La ce ne foloseste? Ne poate aduce satisfactii financiare, economice, dar oare sufletul nostru nu are nevoie de caldura? Ne pustiim singuri sufletul ca sa dominam aceasta lume fizica si uitam de noi…Ne secatuim mintea pe lucruri inutile si uitam sa mai fim oameni, uitam sa intindem o mana de ajutor semenilor, uitam sa ne cerem scuze cand gresim si sa multumim celor care ne ajuta.
Demaram adevarate razboaie psihologice si de manipulare si lucram necinstit pe la spatele oamenilor pentru a le stirbi reputatia, pentru a le face rau, pentru a-i face sa decada in ochii semenilor. Le cautam defectele cele mai ascunse si le amplificam vorbindu-i de rau cand nu sunt de fata pentru ca ei sa nu se poata apara. Cautam cele mai josnice mijloace de a-i face sa sufere, sa planga si radem de ei cand reusim. Ce satisfactie extraordinara trebuie sa simtim…
Ei bine, daca a fi sensibil inseamna a-ti plange sufletul cand vezi suferinta, cand vezi oameni sau animale neajutorate, cand vezi razboaie, cand iti vezi bunicii chinuindu-se, daca a fi sensibil inseamna a-ti tremura sufletul pe o muzica exceptionala, daca a fi sensibil inseamna a trai si tu suferintele celor dragi din compasiune, daca a fi sensibil inseamna a simti vibratiile dragostei… eu recunosc: sunt sensibila. Si nu mi-e rusine pentru ca pentru mine nu conteaza toata aceasta desertaciune in care traim. Nu vreau sa-mi fac o imagine in neconcordanta cu ceea ce sunt, nu vreau sa fiu mai “tare” decat altii. Pot fi superioara celorlalti numai prin bogatia mea mentala si sufleteasca pe care nu vreau sa o dezvalui decat prin a face ceva util si constructiv.
marți, 12 februarie 2008
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
