Despre sensibilitate….si lupta intre ego-uri

Sensibilitatea este considerata de multi ca fiind o stare de slabiciune, de instabilitate emotionala si constituie de multe ori un pretext de a lua in ras o persoana si de a o injosi. De ce? Pentru ca sensibilitatea este atribuita persoanelor slabe. Sunt persoane care daca reusesc sa intristeze pe cineva se simt superioare si iau acest lucru ca pe o victorie personala. Este o lupta intre ego-uri. Cand vrei sa faci rau cuiva trebuie sa ii demonstrezi ca il domini mental si fizic. Daca reusesti sa-l faci sa planga ai dovada ca esti mai “tare”.
De aceea cand nu reuseste impunerea acestei “tarii” prin vorbe, cand nu reuseste dominarea interlocutorului pentru ca nu sunt argumente verbale se recurge de multe ori la forma cea mai primitiva de actionare: la forta (vezi razboaiele).
Cine domina pe cine? De ce aceasta nevoie de dominare? Este loc pe lumea asta pentru toti, de ce trebuie sa avem siguranta ca dominam pe cineva? La ce ne foloseste? Ne poate aduce satisfactii financiare, economice, dar oare sufletul nostru nu are nevoie de caldura? Ne pustiim singuri sufletul ca sa dominam aceasta lume fizica si uitam de noi…Ne secatuim mintea pe lucruri inutile si uitam sa mai fim oameni, uitam sa intindem o mana de ajutor semenilor, uitam sa ne cerem scuze cand gresim si sa multumim celor care ne ajuta.
Demaram adevarate razboaie psihologice si de manipulare si lucram necinstit pe la spatele oamenilor pentru a le stirbi reputatia, pentru a le face rau, pentru a-i face sa decada in ochii semenilor. Le cautam defectele cele mai ascunse si le amplificam vorbindu-i de rau cand nu sunt de fata pentru ca ei sa nu se poata apara. Cautam cele mai josnice mijloace de a-i face sa sufere, sa planga si radem de ei cand reusim. Ce satisfactie extraordinara trebuie sa simtim…
Ei bine, daca a fi sensibil inseamna a-ti plange sufletul cand vezi suferinta, cand vezi oameni sau animale neajutorate, cand vezi razboaie, cand iti vezi bunicii chinuindu-se, daca a fi sensibil inseamna a-ti tremura sufletul pe o muzica exceptionala, daca a fi sensibil inseamna a trai si tu suferintele celor dragi din compasiune, daca a fi sensibil inseamna a simti vibratiile dragostei… eu recunosc: sunt sensibila. Si nu mi-e rusine pentru ca pentru mine nu conteaza toata aceasta desertaciune in care traim. Nu vreau sa-mi fac o imagine in neconcordanta cu ceea ce sunt, nu vreau sa fiu mai “tare” decat altii. Pot fi superioara celorlalti numai prin bogatia mea mentala si sufleteasca pe care nu vreau sa o dezvalui decat prin a face ceva util si constructiv.

Cetati medievale

1. Sighisoara

Toamna

Mi-e dor...

-mi-e dor de mersul la tara
-de bunici
-de liceu si de nebuniile facute cu Mariana, de dirigu', de teze, de orele de literatura, filosofie si franceza, de chiul
-de prietenia cu Andreea G.
-de vremea cand vedeam viata ca pe o simpla joaca
-de lipsa grijilor
-mi-e dor de o iesire la munte, de o distractie pe cinste cu gasca
-mi-e dor de plaja de la Marbella, de noaptea in Puerto Banus, de Amsterdam, de Praga
-de club A, de Fire
-de muzica de altadata din cluburile fara fite cand nu se ascultau minimal sau progressive sau cum naiba s-or mai numi labarerile alea lungi si fara sens pe care nu se danseaza ci se tzopaie
-mi-e dor de vremea cand aveam timp pentru toate: bunici, iesiri cu prietenii, scoala, plimbari, citit, cluburi
-de Alinutza si grija ei pt mine
-de imbratisarile bunicilor (de Ticutu...offf...ce dor mi-e de el)
-mi-e dor de mana calda a mamei care ma mangaia cand aveam cea mai mare nevoie
-de mirosul prajiturilor de casa
-de plimbarile in parc (n-am mai vazut un parc de o mie de ani)
-de bucuria primilor bani castigati si cheltuiti pentru cadouri
-de nepasare
-de v-ati ascunselea, leapsa, frunza
-de intalnirile de la Ana si Alex si de jocurile copilariei
-de rasul lui Alex cand era mic :)
-de vremea cand lucram cu toata gasca de prieteni la servici, de poanetele lor
-de Miruna B.

Iarna

Ignoranta te apropie de divinitate?!

Asa cum de multe ori am afirmat imi plac oamenii care pot privi si pot gandi dincolo de realitatea imediata in care sunt ancorati, imi plac oamenii isteti care isi pun intrebari, care cerceteaza, carora le place sa afle lucruri noi...
Cu toate acestea cei mai multi oameni sunt ancorati in problemele lor zilnice, nu-si fac planuri mari, nu au nici macar orizonturi largi si...nu isi fac prea multe probleme. Nu se streseaza sa afle raspunsuri si iau lucrurile asa cum sunt. Daca le place un comportament incearca sa-l copieze pentru ca efortul de a-si creea singuri o imagine este covarsitor pentru ei.
Oare nu tocmai acesti oameni sunt cei mai fericiti? oare nu acesti oameni, care nu-si pun intrebari si nu-si fac probleme sunt cei mai castigati pentru ca nu-si intineaza sufletul cu murdaria lumii? Oare nu omul simplu, care-l crede pe Dumnezeu atotputernic si care nu stie ce este acela liber arbitru si ia tot ceea ce i se intampla ca pe un "dat" este tocmai prin aceasta mai aproape de Dumnezeu prin inocenta sa?

PS: inspirata de A.B. :)