1. Fabricanții de jaloane
Ei, da, iată-mă și cu bebel în burtă. L-am dorit, n-am de ce să mă plâng pentru toate "bucuriile" conexe apărute o dată cu sarcina. Dar când la aceste bucurii se adaugă meltenismul unor posesori de câine, am tot dreptul să mă revolt.
Până acum nu mi-am imaginat niciodată în ce hal se poate revolta un stomac la întâlnirea cu un rahat de câine. I-am văzut tot timpul, dădeam "noroc" cu ei în fiecare zi în drum spre serviciu, mă obișnuisem oarecum cu prezența lor. Ajunsesem să-i cunosc pe nume: "Salutare, domnule rahat de comunitar!", "Salutare, domnule! Ce mai face pechinezul dumneavoastră care v-a zămislit?"
Am avut un oarecare noroc. Primele luni de sarcină m-au prins în perioada mai-iunie când vânticelul adia, soarele pe cer lucea, însă nu suficient de tare încât să încingă totul în jur și toate mirosurile posibile ale Bucureștiului să prindă avânt. Și cu toate astea, anumite indicii mă lăsau să cred că mă transformasem peste noapte într-un adulmecător precis. Ajunsesem să recunosc când deschideam geamul biroului că prin apropiere trecuse mașina de gunoi. Aș fi putut să spun cu exactitate și ora la care trecuse, după cât de puternică era dâra de miros pe care o simțeam. Dacă cineva m-ar fi lăsat legată la ochi într-o intersecție aș fi putut spune cu precizie unde sunt după ce gogoșerie, patiserie, măcelărie, pubele sau rahați de câine adulmecam în intersecție (pe principiul: "aici simt un miros pregnant de rahat de câine și iarbă, trebuie să fie un parc în apropiere"; dacă în combinația de iarbă și rahat apărea și miros de shaorma, era clar: fără îndoială, eram la Tineretului-Șincai).
Din cauza miresmelor exacerbate pe care începusem să le simt atât pe stradă, cât și în mijloacele de transport, l-am "condamnat" pe consort la muncă silnică: "Mă duci și mă aduci de la serviciu cu mașina!". Așa că preferam să plec cu o oră mai devreme de acasă și una mai târziu de la serviciu, numai să evit împrăștierea conținutului stomacului meu prin te miri ce locuri.
Numai că din intersecția unde mă lăsa soțul meu drag până în fața locului de muncă erau de traversat un bulevard și vreo două alei, drum de două minute maxim, pe care-l parcurgeam în zig-zag pentru a evita "moțurile" ivite pe trotuare. Și iată-mă pe mine evoluând la proba "20 de metri jaloane -moț" zilnic, încercând să-mi stăpânesc din răsputeri să nu evadeze din stomac ceaiul băut de dimineață. Și reușeam zilnic, cu cea mai mare precizie, să ajung la muncă fără să fac acest lucru.
Dar nu voi uita niciodată ploaia aia nemernică din luna iunie (nu știu dacă vă mai amintiți, dar începutul acestei veri a fost unul răcoros, cu ceva ploi și vijelii). Știți efectul ploilor asupra rahatului de câine? Nu, nu îi spală de pe trotuar așa cum v-ați putea aștepta, ci îi întinde, îi rehidrateaza, îi reîmprospătează și ascunde. A fost cea mai cumplită perioadă din toată sarcina, în care le doream tuturor stăpânilor de câini care nu-și strângeau rahații să le apară pe covorul lor "jaloanele" lăsate afară de patrupede + conținutul stomacului meu întins lângă (tot așa, frumos, pe covor).
Din proprie experiență știu că majoritatea stăpânilor de câini dau vina pe maidanezi în astfel de situații, dar vă spun: numai în astea două minute dimineața și seara parcurse zilnic în acele luni, că vedeam "procesul creației" jaloanelor executat de către câini de obicei de rasă și talie mică- deh, zonă locuită preponderent de pensionari. Apropos de asta: m-am întrebat mereu de unde apetența pensionarilor pentru câinii de talie mică. O prietenă "m-a luminat" azi: "mi-a promis fii-mea că la pensie îmi ia un câine. Eu i-am zis că chiuaua este mai mic, fără păr - deci ușor de întreținut, ușor de transportat chiar și când ai artrită sau reumatism" :)
În momentele acelea îmi aduceam aminte de clișeele acelea cu "tineretul din ziua de azi", care nu mai are respect. Pentru că tineretul din ziua de azi nu are respect numai când vine vorba de oferit scaunul în autobuz domnului în vârstă care trage papornița pe roți spre piață la prima oră dimineață, când toată lumea merge la serviciu; altfel, lăsatul rahaților de câine pe stradă nu ține de respect față de cei din jur, ține de cu totul alte sfere pe care nu e cazul să le enumerăm aici...
2. Semi-educații
Apoi mai sunt persoanele semi-educate. Adică educate pe jumătate. Adică posesorii de câini care-mi dau dreptate până aici, care strâng rahații de pe trotuar, dar care se opresc în a strânge rahații la intrarea în grădină blocului/iarba din parc. De parcă iarba ar cerși la ei îndurare: "Te rog, brav stăpân de câine, aruncă și pe mine cu niște îngrășământ, că mai am un pic și mor!" De parcă toată iarba din lume ar fi de fapt un mare scutec sau WC pentru câini. Acestora nu le transmit jaloane pe covor, ci pe pătura cu care ies la picnic sau pe buzunarul pantalonilor cu care se așează pe un petic de iarbă.
Și acum sondaj: câți dintre voi ați avea curajul să vă plimbați nestingheriți prin iarba unui parc, fără a avea frică de a da peste voi, neașteptat, "norocul"? Câți dintre voi ați avea curajul să vă și așezați pe iarbă în parcuri?
3. Meltenii de rasă pură
Se poate și mai rău? Cu siguranță! Am văzut melteni care ieșiseră la terasă cu puii de câine (da, erau drăgălași, mici și blănoși, dar nu despre asta este vorba acum) și îi urcau pe masa unde mâncau, ca nu cumva sărmanele potăi să stea pe jos cât timp ei mănâncă. Pe principiul: "papă mama un mic, papă și Bubico jumătate; și acum să-l ștergem pe Bubico de bale la guriță cu șervețele pe care le aruncăm în farfuria din care am mâncat" (da, aceeași farfurie din care este posibil să servești tu următoarea masă când mai treci pe acolo). Ca posesor de animal vă spun că la mine acasă (nu la restaurant), dacă mi se suie pisica pe masă sau pe blatul din bucătărie unde pregătesc mâncarea, o bat de o zvânt. Și pisica mea nu umblă pe afară și nu amușinează rahați sau pișați de câine pe la roțile mașinilor.
Melteanul este o specie aparte. Poate să nu aibe câine, dar poate să arunce scutecul lui fii-su pe geam, în aceeași grădină a blocului unde se cacă câinele melteanului cu patruped. Sau își poate parașuta gunoiul de la geam direct, fără să se mai spetească să-l ducă la ghenă. Sau și-l poate urca pe fii-su cu fundul pe masă în restaurant sau la terasă, deoarece "băncuța este prea jos", ori să-l urce în picioare pe blatul de servire al unui fast-food ca să vadă "puiul lu' tata" pe tanti când îi pune pachetul de luat acasă.
Ați încercat să-i spuneți ceva vreunuia? Cum că n-ar fi corect modul în care procedează? Probabil că ați văzut și reacția lui. Cu toate acestea, eu pe noi, ăștia de ne dăm educați, arunc vina. Dacă toată lumea care ar vedea astfel de comportamente ar atrage atenția bivolilor, cu siguranță bivolii ar vocifera/prolifera injurii o dată, de două, de nouă ori. Dar când toată lumea le-ar atrage atenția în permanență, poate că ei ar și face ceva în sensul ăsta, măcar din plictiseala de a-și mai răci gura proliferând injurii...
luni, 28 octombrie 2013
joi, 28 februarie 2013
Hocus-Pocus, imobiliarus
Să îți cauți o casă este o adevărată artă, trebuie să ai studii solide de “limba” imobiliară și de interpretare, studii tehnice și eventual să ai implantat în creier un cip cu GPS defazat.
Astfel pregătit, vei reuși să ajungi la întâlnirea programată cu agentul imobiliar pentru vizionarea unui apartament localizat în centrul Bucureștiului, într-una din comunele aflate în jurul capitalei.
Spre o mai bună înțelegere aș propune tipărirea unui dicționar imobiliar în care să fie specificați următorii termeni:
- cartierul Berceni = orașul Popești Leordeni
- apartament de lux pe Splaiul Unirii = apartament lângă groapa de gunoi Glina
- complex rezidențial în Militari = blocuri în comuna Roșu, străzi fără asfalt
- apartament nou în zona Mihalache = Străulești
- Colentina, Tei = Fundeni, comuna Dobroești, Voluntari, Ștefănești, Andronache (ăsta în cel mai fericit caz)
- cartierul Fundeni = undeva la țară, gumarii incluși în preț.
- casă în Otopeni = vezi tu lanul acela de porumb până la care ai de mers 5 km de la drumul asfaltat? Aaa, da, primarul satului în care se află casa este prieten cu primarul din Otopeni. De aceea putem deduce prin tranzitivitate că și casa din lan se află în Otopeni
- apartament cu geam la baie = apartament pe care trebuie să-l dărâmi inainte de a-l renova, atât de distrus este; dar da, are geam la baie (cam ca un fel de anunț de-al pensiunilor ălora de o stea de la munte care se laudă pe afișul de la intrare: “avem apă caldă”)
- complex nou în Titan = știți autostrada spre mare? Mai bine o setați pe GPS…
- situat la 5 minute de centru = dacă te afli în mașină cu Hamilton, la 2 noaptea, dar nu în weekend, când încă circulă lumea prin oraș.
- apropiere de metrou = luați cea mai îndepărtată stație de metrou, mai puneți 5 km și veți ajunge la destinație.Lanuri de porumb Peron stânga.
- 60 mp = 60 mp construiți, cu tot cu suprafețele aflate la comun.
- ansamblu cu loc de joacă, grădiniță, spa = pe lângă prețul dat pe apartament, veți mai plăti lunar o sumă cât o chirie. Deja dacă are și piscină și voi încă vă gândiți să-l achiziționați înseamnă că aveți suficienți bani cât să vă cumpărați propria voastră casă cu domeniu de vânătoare de păuni.
- cu vedere superbă spre pădure = după ce treci cu ochii peste cimitirul așezat în fața blocului, undeva după el începe o pădure.
Pentru cei care vor să testeze spusele mele le recomand un exercițiu simplu. Căutați pe orice site imobiliar apartamente în București , mai noi de 2008 și care să nu coste cât un palat cu piscină și lei din aur la poartă. După ce vi se vor afișa pagini întregi cu ansambluri imobiliare din București, luați numele ansamblului și intrați la ei pe site, apoi verificați în care “București” se află.
Vă mai propun un exercițiu: luați la fel, orice site de imobiliare și căutați apartamente în cartierul Colentina. Dacă aveți răbdare să vizualizați și harta unde respectivul apartament este poziționat, veți avea “plăcuta” surpriză să constatați câte comune fac parte din “cartierul” Colentina.
La început, omul fără „studii” imobiliare zice că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când găsește un apartament care după anunț pare conceput parcă special după nevoile sale. “Ia uite pui, câta apartamentul vand ăștia în Colentina, chiar la Doamna Ghica, lângă parc. Ți-l și finisează cum vrei tu. Uite câta balconu’, putem să ne lansăm producția de ardei iuți și lămâi de Colentina. Ba nu, pot să adopt, în sfârșit, toată mâțăraia de la serviciu”.
“Pui”, circumspect, ridică o sprânceană neprietenoasă la consoartă dar cedează până la urmă în fața dârzeniei cu care aceasta apără perspectiva descrisă de societatea imobiliară. “Sună la ei și programează o întâlnire, mergem până acolo, mai mult ca să te conving că nu-i așa.”
Consoarta pune mâna pe telefon și stabilește întâlnirea: “Hmmm…oare de ce m-au pus ăștia să mă întâlnesc cu ei în Fundeni? Că doar mi-au confirmat că zona e Doamna Ghica”.
Vine un nene, parchează lângă și spune: “Am să o iau eu înainte, dumneavoastră vă țineți după mine”. Zis și făcut. Problema e următoarea: de când Doamna Ghica s-a mutat sub podul Fundeni? Agentul face asigurări: “Stați liniștiți, strada urmează a se asfalta în curând de către primărie”, “Stați linistiți, cățelușii ăștia -11 la număr- sunt blânzi și ei de fapt păzesc strada”, “Tot primăria se va ocupa și de iluminat, până vă mutați o să fie totul gata”. “Dar cu căruțele astea cu coviltir de tot trec pe aici ce-i?”. “Aaa, trec și ei acum, până fac ăștia de la primărie drumul de acces dinspre Colentina”.
Deși cuplul își cam pierduse elanul de a mai viziona și interiorul apartamentului și ar fi vrut să o tundă cât mai repede, urcă totuși la insistențele agentului. Bineînțeles, suprafața aia imensă din anunț urma să se micșoreze vizibil întrucât în interior nu erau încă ridicați pereții despărțitori, dar balconul era intr-adevar frumos și mare. Atât de mare încât jumătate din suprafața apartamentului era…balconul.
Cu atenție sporită la toți griveii strânși în jur care mârâiau ocazional (domnul care ridică blocul e mare iubitor de animale, ceea ce n-ar fi un lucru rău dacă i-ar ține și cu o botniță, ceva…) cuplul se îndreaptă ușor-ușor spre mașină și pleacă (aș fi vrut să zic “mâncând pământul” dar starea drumului nu permitea o viteză mai mare de 20 km/oră- și ăia cu mașina zdrăngănind prin toate gropile) cu toți câinii lătrând și spumegând în urma mașinii.
Dar soarele pe cer lucea și o nouă zi de preumblări se ivea la orizont. De data aceasta două întâlniri dintr-o lovitură în Otopeni, pe același principiu al consoartei tembele care se entuziasmează imediat la anunțurile frumos poleite. “Vai, pui, cât de mult mi-ar plăcea să ne mutăm în Otopeni. Scăpăm de mizeria asta de oraș aglomerat și zgomotos și ne mutăm într-o zonă verde și liniștită”. Consoarta trece repede cu vederea recomandările malițioase ale lui “Pui” cu trimitere la Bălăceanca- “e liniște, e verdeață, exact așa cum vrei” și stabilește un program plin pentru weekend-ul ce avea să vină, spre disperarea “puiului” care își vedea ruinat weekend-ul plănuit cu berea în brațe.
Prima oprire- un bloc frumos aflat chiar sub culoarul de zbor al aeroportului (lucru bineînțeles, omis în anunț). De data aceasta doamna ce a întâmpinat cuplul este reprezentanta directă a dezvoltatorului. Apartamentul frumos, blocul la fel. Doamna drăguță și ea. Se vedea că se pricepe la vânzări după modul în care reușea să “fenteze” întrebările incomode. “Blocul are canalizare?”- “Da” „Dar ce sunt găurile alea mari descoperite care înconjoară blocul?”- “Păi fosele”. “Păi n-ați spus că aveți canalizare?”- “Urmează în maxim 6 luni sa avem și canalizare, dar să știți că nu avem probeleme cu fosele”. “Păi normal că nu aveți probleme dacă blocul e nelocuit”- “Nu-i adevărat, deja sunt mutate 4 familii. Până și eu m-am mutat aici în bloc că mi-a plăcut atât de mult încât am zis că trebuie să-mi iau și eu un apartament. Haideți să-l vedeți!”
Cuplului îi este prezentat un apartament mobilat și utilat care însă cam “mirosea” a showroom: nu tu o farfurie în bucătărie, nu tu o haină în cuier, nu tu o fotografie cu cei dragi, totul impersonal și rece și într-o ordine desavârșită. Și totul până la baie. Dacă lipsa detaliilor mai sus amintite n-ar fi atras foarte mult atenția unui ochi neavizat precum cel al consoartei, baia a făcut-o. Cum adică să ai baia goală? Unde-s gelurile de duș, crema de față, crema de spate, crema de mâini, crema de corp, cea de picioare, șampoanele, pensetele, periile, sarea de baie? Adică ești femeie, mai stai și singură și nu-ți lăbărțezi cosmeticele nici măcar în baie?! Să nu ai nici măcar un săpun în baie?!
Ceilalți “mutați” în bloc, care dealtfel nu erau acasă deși era weekend, erau, chipurile, arhitectul, dezvoltatorul și rudele acestora. Când un bloc este construit deja de doi ani și nu are nici un locatar, cred că e cazul să-ți pui întrebări…
“Lasă pui, că sigur la cealaltă locație găsim ceva frumos!”. Numai că a fost ceva de mers până acolo. Indicațiile agentului: “o luați pe șoseaua de centură, la intersecția X ieșiți de pe ea, faceți dreapta, apoi stânga pe un drum neasfaltat, mergeți 50m, apoi… Sau mai bine vin eu și va conduc”. Apoi să știți că dacă vreun agent imobiliar se oferă să vă conducă, e clar că locația este undeva unde se priponește vaca. Și unde se priponește vaca mai bine decât pe un mare camp? Și unde este un mare camp/pustietate cu un șantier în mijloc, apoi să știți că-i musai ca proprietarul/dezvoltatorul să fie și un mare iubitor de animale, în special câini ținuți nemâncați care sunt în stare să-ți sfâșie fâșul.
După foarte multe peripeții, foarte asemănătoare celor descrise mai sus, cuplul nostru se satură de atâta research pe cont propriu și se hotărăște să apeleze direct la agenții și să astepte ca acestea să-și facă treaba.
Zis și făcut. Au dat toate detaliile legate de caracteristicile pe care le așteaptă de la un apartament și bugetul alocat și n-a durat mult până au început să curgă telefoanele. Și când zic să curgă, mă refer la o avalanșă de apeluri. Bineînțeles că dacă soliciți în mod expres unei agenții că vrei un apartament care să nu fie mai vechi de 1985, agenția sigur te va suna cu "o ofertă de nerefuzat" a vreunui apartament antic. La fel, dacă soliciți în Titan, agenția îți găsește în Berceni șamd. Ăsta chiar ar putea fi un exercițiu foarte bun de testare a nervilor, pentru cine ar avea timp. Sunați la o agenție să cereți o ofertă și specificați o caracteristică pe care ați dori-o de la viitoarea voastră casă și așteptați să înceapă distracția telefoanelor cu oferte complet diferite față de ceea ce ați cerut. Și ca un pont: specificați ca nu vreți să fiți sunați într-un interval orar anume și să vedeți cum contează lucrul acesta pentru ei.
Astfel pregătit, vei reuși să ajungi la întâlnirea programată cu agentul imobiliar pentru vizionarea unui apartament localizat în centrul Bucureștiului, într-una din comunele aflate în jurul capitalei.
Spre o mai bună înțelegere aș propune tipărirea unui dicționar imobiliar în care să fie specificați următorii termeni:
- cartierul Berceni = orașul Popești Leordeni
- apartament de lux pe Splaiul Unirii = apartament lângă groapa de gunoi Glina
- complex rezidențial în Militari = blocuri în comuna Roșu, străzi fără asfalt
- apartament nou în zona Mihalache = Străulești
- Colentina, Tei = Fundeni, comuna Dobroești, Voluntari, Ștefănești, Andronache (ăsta în cel mai fericit caz)
- cartierul Fundeni = undeva la țară, gumarii incluși în preț.
- casă în Otopeni = vezi tu lanul acela de porumb până la care ai de mers 5 km de la drumul asfaltat? Aaa, da, primarul satului în care se află casa este prieten cu primarul din Otopeni. De aceea putem deduce prin tranzitivitate că și casa din lan se află în Otopeni
- apartament cu geam la baie = apartament pe care trebuie să-l dărâmi inainte de a-l renova, atât de distrus este; dar da, are geam la baie (cam ca un fel de anunț de-al pensiunilor ălora de o stea de la munte care se laudă pe afișul de la intrare: “avem apă caldă”)
- complex nou în Titan = știți autostrada spre mare? Mai bine o setați pe GPS…
- situat la 5 minute de centru = dacă te afli în mașină cu Hamilton, la 2 noaptea, dar nu în weekend, când încă circulă lumea prin oraș.
- apropiere de metrou = luați cea mai îndepărtată stație de metrou, mai puneți 5 km și veți ajunge la destinație.
- 60 mp = 60 mp construiți, cu tot cu suprafețele aflate la comun.
- ansamblu cu loc de joacă, grădiniță, spa = pe lângă prețul dat pe apartament, veți mai plăti lunar o sumă cât o chirie. Deja dacă are și piscină și voi încă vă gândiți să-l achiziționați înseamnă că aveți suficienți bani cât să vă cumpărați propria voastră casă cu domeniu de vânătoare de păuni.
- cu vedere superbă spre pădure = după ce treci cu ochii peste cimitirul așezat în fața blocului, undeva după el începe o pădure.
Pentru cei care vor să testeze spusele mele le recomand un exercițiu simplu. Căutați pe orice site imobiliar apartamente în București , mai noi de 2008 și care să nu coste cât un palat cu piscină și lei din aur la poartă. După ce vi se vor afișa pagini întregi cu ansambluri imobiliare din București, luați numele ansamblului și intrați la ei pe site, apoi verificați în care “București” se află.
Vă mai propun un exercițiu: luați la fel, orice site de imobiliare și căutați apartamente în cartierul Colentina. Dacă aveți răbdare să vizualizați și harta unde respectivul apartament este poziționat, veți avea “plăcuta” surpriză să constatați câte comune fac parte din “cartierul” Colentina.
La început, omul fără „studii” imobiliare zice că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când găsește un apartament care după anunț pare conceput parcă special după nevoile sale. “Ia uite pui, câta apartamentul vand ăștia în Colentina, chiar la Doamna Ghica, lângă parc. Ți-l și finisează cum vrei tu. Uite câta balconu’, putem să ne lansăm producția de ardei iuți și lămâi de Colentina. Ba nu, pot să adopt, în sfârșit, toată mâțăraia de la serviciu”.
“Pui”, circumspect, ridică o sprânceană neprietenoasă la consoartă dar cedează până la urmă în fața dârzeniei cu care aceasta apără perspectiva descrisă de societatea imobiliară. “Sună la ei și programează o întâlnire, mergem până acolo, mai mult ca să te conving că nu-i așa.”
Consoarta pune mâna pe telefon și stabilește întâlnirea: “Hmmm…oare de ce m-au pus ăștia să mă întâlnesc cu ei în Fundeni? Că doar mi-au confirmat că zona e Doamna Ghica”.
Vine un nene, parchează lângă și spune: “Am să o iau eu înainte, dumneavoastră vă țineți după mine”. Zis și făcut. Problema e următoarea: de când Doamna Ghica s-a mutat sub podul Fundeni? Agentul face asigurări: “Stați liniștiți, strada urmează a se asfalta în curând de către primărie”, “Stați linistiți, cățelușii ăștia -11 la număr- sunt blânzi și ei de fapt păzesc strada”, “Tot primăria se va ocupa și de iluminat, până vă mutați o să fie totul gata”. “Dar cu căruțele astea cu coviltir de tot trec pe aici ce-i?”. “Aaa, trec și ei acum, până fac ăștia de la primărie drumul de acces dinspre Colentina”.
Deși cuplul își cam pierduse elanul de a mai viziona și interiorul apartamentului și ar fi vrut să o tundă cât mai repede, urcă totuși la insistențele agentului. Bineînțeles, suprafața aia imensă din anunț urma să se micșoreze vizibil întrucât în interior nu erau încă ridicați pereții despărțitori, dar balconul era intr-adevar frumos și mare. Atât de mare încât jumătate din suprafața apartamentului era…balconul.
Cu atenție sporită la toți griveii strânși în jur care mârâiau ocazional (domnul care ridică blocul e mare iubitor de animale, ceea ce n-ar fi un lucru rău dacă i-ar ține și cu o botniță, ceva…) cuplul se îndreaptă ușor-ușor spre mașină și pleacă (aș fi vrut să zic “mâncând pământul” dar starea drumului nu permitea o viteză mai mare de 20 km/oră- și ăia cu mașina zdrăngănind prin toate gropile) cu toți câinii lătrând și spumegând în urma mașinii.
Dar soarele pe cer lucea și o nouă zi de preumblări se ivea la orizont. De data aceasta două întâlniri dintr-o lovitură în Otopeni, pe același principiu al consoartei tembele care se entuziasmează imediat la anunțurile frumos poleite. “Vai, pui, cât de mult mi-ar plăcea să ne mutăm în Otopeni. Scăpăm de mizeria asta de oraș aglomerat și zgomotos și ne mutăm într-o zonă verde și liniștită”. Consoarta trece repede cu vederea recomandările malițioase ale lui “Pui” cu trimitere la Bălăceanca- “e liniște, e verdeață, exact așa cum vrei” și stabilește un program plin pentru weekend-ul ce avea să vină, spre disperarea “puiului” care își vedea ruinat weekend-ul plănuit cu berea în brațe.
Prima oprire- un bloc frumos aflat chiar sub culoarul de zbor al aeroportului (lucru bineînțeles, omis în anunț). De data aceasta doamna ce a întâmpinat cuplul este reprezentanta directă a dezvoltatorului. Apartamentul frumos, blocul la fel. Doamna drăguță și ea. Se vedea că se pricepe la vânzări după modul în care reușea să “fenteze” întrebările incomode. “Blocul are canalizare?”- “Da” „Dar ce sunt găurile alea mari descoperite care înconjoară blocul?”- “Păi fosele”. “Păi n-ați spus că aveți canalizare?”- “Urmează în maxim 6 luni sa avem și canalizare, dar să știți că nu avem probeleme cu fosele”. “Păi normal că nu aveți probleme dacă blocul e nelocuit”- “Nu-i adevărat, deja sunt mutate 4 familii. Până și eu m-am mutat aici în bloc că mi-a plăcut atât de mult încât am zis că trebuie să-mi iau și eu un apartament. Haideți să-l vedeți!”
Cuplului îi este prezentat un apartament mobilat și utilat care însă cam “mirosea” a showroom: nu tu o farfurie în bucătărie, nu tu o haină în cuier, nu tu o fotografie cu cei dragi, totul impersonal și rece și într-o ordine desavârșită. Și totul până la baie. Dacă lipsa detaliilor mai sus amintite n-ar fi atras foarte mult atenția unui ochi neavizat precum cel al consoartei, baia a făcut-o. Cum adică să ai baia goală? Unde-s gelurile de duș, crema de față, crema de spate, crema de mâini, crema de corp, cea de picioare, șampoanele, pensetele, periile, sarea de baie? Adică ești femeie, mai stai și singură și nu-ți lăbărțezi cosmeticele nici măcar în baie?! Să nu ai nici măcar un săpun în baie?!
Ceilalți “mutați” în bloc, care dealtfel nu erau acasă deși era weekend, erau, chipurile, arhitectul, dezvoltatorul și rudele acestora. Când un bloc este construit deja de doi ani și nu are nici un locatar, cred că e cazul să-ți pui întrebări…
“Lasă pui, că sigur la cealaltă locație găsim ceva frumos!”. Numai că a fost ceva de mers până acolo. Indicațiile agentului: “o luați pe șoseaua de centură, la intersecția X ieșiți de pe ea, faceți dreapta, apoi stânga pe un drum neasfaltat, mergeți 50m, apoi… Sau mai bine vin eu și va conduc”. Apoi să știți că dacă vreun agent imobiliar se oferă să vă conducă, e clar că locația este undeva unde se priponește vaca. Și unde se priponește vaca mai bine decât pe un mare camp? Și unde este un mare camp/pustietate cu un șantier în mijloc, apoi să știți că-i musai ca proprietarul/dezvoltatorul să fie și un mare iubitor de animale, în special câini ținuți nemâncați care sunt în stare să-ți sfâșie fâșul.
După foarte multe peripeții, foarte asemănătoare celor descrise mai sus, cuplul nostru se satură de atâta research pe cont propriu și se hotărăște să apeleze direct la agenții și să astepte ca acestea să-și facă treaba.
Zis și făcut. Au dat toate detaliile legate de caracteristicile pe care le așteaptă de la un apartament și bugetul alocat și n-a durat mult până au început să curgă telefoanele. Și când zic să curgă, mă refer la o avalanșă de apeluri. Bineînțeles că dacă soliciți în mod expres unei agenții că vrei un apartament care să nu fie mai vechi de 1985, agenția sigur te va suna cu "o ofertă de nerefuzat" a vreunui apartament antic. La fel, dacă soliciți în Titan, agenția îți găsește în Berceni șamd. Ăsta chiar ar putea fi un exercițiu foarte bun de testare a nervilor, pentru cine ar avea timp. Sunați la o agenție să cereți o ofertă și specificați o caracteristică pe care ați dori-o de la viitoarea voastră casă și așteptați să înceapă distracția telefoanelor cu oferte complet diferite față de ceea ce ați cerut. Și ca un pont: specificați ca nu vreți să fiți sunați într-un interval orar anume și să vedeți cum contează lucrul acesta pentru ei.
joi, 1 martie 2012
De ce nu merge ţara asta cum ar trebui sau cum să nu vezi bârna din cauza paiului
La sfârşitul săptămânii trecute am fost şi eu ca tot omul la piaţă să-mi cumpăr mâncare. De ce la piaţă şi nu în supermarket? Pentru că la piaţă găseşti întotdeauna produse proaspete, pentru că ai de unde alege şi pentru că la piaţă găseşti cel mai bun raport calitate-preţ. Astea sunt criteriile mele „egoiste”. Criteriile „obiective” datorită cărora prefer piaţa oricărui alt magazin ţin de dorinţa de a ajuta ţăranul român care nu primeşte nici un fel de ajutor din partea statului în a-şi creşte animalele sau a-şi planta legumele şi care nu de puţine ori trudeşte în pierdere tocmai din cauza mărfurilor mai ieftine venite din ţări unde agricultura este subvenţionată. Probabil că vă aduceţi aminte de ceea ce s-a întâmplat vara trecută când ţăranii au fost obligaţi să arunce saci întregi cu legume care s-au stricat pentru că nu s-au vândut deşi preţul lor era unul derizoriu (preţul roşiilor undeva la 60 de bani pe kilogram). Cred deasemenea că în pieţe încă mai ai şanse să găseşti ţărani-producători şi nu numai intermediari.
Cu aceste motivaţii în minte m-am îndreptat către una din pieţele bucureştene şi întâmplarea a făcut ca în timp ce aşteptam la una din cozile de la tarabele micilor întreprinzători sibieni să asist la o scenă cretină pe care un “domn” o servea sibienilor pe un ton isteric. Citez din memorie: “Auziţi domnu’, să ştiţi că nu mi-aţi dat bon fiscal şi pentru asta eu am sa va reclam la ANAF. Adică eu cumpăr de la dumneavoastră pentru că vreau să încurajez economia românească şi voi nu-mi daţi bon fiscal? De asta nu merge ţara asta aşa cum trebuie!”.
Probabil ca mi s-ar fi părut ceva normal ca omul sa solicite bon fiscal dacă tonul cu care l-ar fi solicitat ar fi fost altul sau dacă nu ar fi băgat-o pe-aia cu “de-asta nu merge ţara asta cum trebuie”. Probabil că dacă nu ar fi făcut acest lucru nu ar fi reuşit să-mi stârnească repulsia şi indignarea…
De ce repulsie şi indignare? Pentru că sunt sătulă de oameni limitaţi pentru care ţara asta nu merge bine pentru că n-au primit ei bon fiscal la un kil de cârnaţi sau pentru că lumea nu perforează bilet în tramvai… Pentru că probabil domnul cu pricina făcea parte din cei care prin 2010 ar fi fost de acord cu “limitarea evaziunii fiscale din pieţe”, lucru cel puţin idiot din perspectiva mea atâta vreme cât tu ca stat nu-l ajuţi cu nimic pe ţăranul care-şi vinde marfa.
Sunt sătulă de toţi cei care nu văd adevăraţii “tocători de bani”, de cei cărora li se pare că ţării ăsteia îi merge extraordinar de bine, că totul merge uns şi că adevărata problemă o reprezintă biletul de tramvai neperforat de o tanti cu venituri mici sau impozitul de la un kil de cârnaţi…Da, ştiu! “Dacă toată lumea ar gândi ca mine ţara asta s-ar duce de râpă”
Am devenit irascibilă ori de câte ori aud expresia “de-asta nu merge ţara asta bine” pentru că nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când aud această expresie este vorba de câte un “inteligent”, un atotcunoscător care emite judecăţi de valoare aruncând cu noroi în cei mai sărmani oameni. Ţara asta nu merge bine pentru că un om sărac nu a perforat bilet, pentru că o bătrână de la ţară nu dă bon fiscal pe legăturile de pătrunjel, ţara asta nu merge bine din cauza pensionarilor pe care “noi îi ţinem în spate”. Am auzit de nenumărate ori păreri conform cărora toţi pensionarii ar trebui făcuţi pachet şi trimişi la ţară să muncească pământul. Ceea ce le doresc şi lor: să ajungă la bătrâneţe într-o sărăcie lucie, să nu aibă bani să-şi cumpere medicamente dar să fie trimişi de proprii lor copii la ţară să muncească.
Pentru că noi nu vedem niciodată adevăratele probleme şi suntem învăţaţi tot timpul să ne luăm de tot felul de chiţibuşuri.
Da, într-o ţară normală contează ca toată lumea să fie civilizată şi să-şi plătească dările către stat, e normal ca toată lumea să facă acele mici gesturi prin care arată gradul de civilizaţie al ţării, dar de când e România o ţară normală?
Suntem pe locul trei în UE ca şi cotă a TVA-ului deşi când vine vorba de veniturile populaţiei suntem penultimii din UE. Gândiţi-vă că în ţara asta un nou născut care are nevoie de scutece şi haine este plătitor de TVA de 24%. Dar noi nu ne punem întrebarea unde sunt aceşti bani de pe TVA, noi ne punem întrebarea de ce un pieţar nu dă bon fiscal. La noi CAS-ul şi CASS-ul este oprit şi de la angajat şi de la angajator dar în România nu sunt bani de dat în medicină. Plăteşti de două ori dar dacă ai nevoie de o simplă injecţie ţi-o plăteşti singur. La noi taxa de drum este inclusă în preţul benzinei dar o mai plăteşti o dată şi cu vigneta şi cu toate astea autostrăzile noastre sunt praf.
Dar nu, astea sunt lucruri normale, care nu trebuie luate în calcul. La ce bun să-ţi încarci neuronul solitar cu astfel de probleme? Ceea ce trebuie luat în calcul este nenorocitul ăla de bon fiscal la piaţă sau biletul de tramvai al lu’ tanti Vasilica. Că noi suntem oameni “corecţi” până-n măduvă care salvează ţara de nemernicii care vor s-o fure…
Cu aceste motivaţii în minte m-am îndreptat către una din pieţele bucureştene şi întâmplarea a făcut ca în timp ce aşteptam la una din cozile de la tarabele micilor întreprinzători sibieni să asist la o scenă cretină pe care un “domn” o servea sibienilor pe un ton isteric. Citez din memorie: “Auziţi domnu’, să ştiţi că nu mi-aţi dat bon fiscal şi pentru asta eu am sa va reclam la ANAF. Adică eu cumpăr de la dumneavoastră pentru că vreau să încurajez economia românească şi voi nu-mi daţi bon fiscal? De asta nu merge ţara asta aşa cum trebuie!”.
Probabil ca mi s-ar fi părut ceva normal ca omul sa solicite bon fiscal dacă tonul cu care l-ar fi solicitat ar fi fost altul sau dacă nu ar fi băgat-o pe-aia cu “de-asta nu merge ţara asta cum trebuie”. Probabil că dacă nu ar fi făcut acest lucru nu ar fi reuşit să-mi stârnească repulsia şi indignarea…
De ce repulsie şi indignare? Pentru că sunt sătulă de oameni limitaţi pentru care ţara asta nu merge bine pentru că n-au primit ei bon fiscal la un kil de cârnaţi sau pentru că lumea nu perforează bilet în tramvai… Pentru că probabil domnul cu pricina făcea parte din cei care prin 2010 ar fi fost de acord cu “limitarea evaziunii fiscale din pieţe”, lucru cel puţin idiot din perspectiva mea atâta vreme cât tu ca stat nu-l ajuţi cu nimic pe ţăranul care-şi vinde marfa.
Sunt sătulă de toţi cei care nu văd adevăraţii “tocători de bani”, de cei cărora li se pare că ţării ăsteia îi merge extraordinar de bine, că totul merge uns şi că adevărata problemă o reprezintă biletul de tramvai neperforat de o tanti cu venituri mici sau impozitul de la un kil de cârnaţi…Da, ştiu! “Dacă toată lumea ar gândi ca mine ţara asta s-ar duce de râpă”
Am devenit irascibilă ori de câte ori aud expresia “de-asta nu merge ţara asta bine” pentru că nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când aud această expresie este vorba de câte un “inteligent”, un atotcunoscător care emite judecăţi de valoare aruncând cu noroi în cei mai sărmani oameni. Ţara asta nu merge bine pentru că un om sărac nu a perforat bilet, pentru că o bătrână de la ţară nu dă bon fiscal pe legăturile de pătrunjel, ţara asta nu merge bine din cauza pensionarilor pe care “noi îi ţinem în spate”. Am auzit de nenumărate ori păreri conform cărora toţi pensionarii ar trebui făcuţi pachet şi trimişi la ţară să muncească pământul. Ceea ce le doresc şi lor: să ajungă la bătrâneţe într-o sărăcie lucie, să nu aibă bani să-şi cumpere medicamente dar să fie trimişi de proprii lor copii la ţară să muncească.
Pentru că noi nu vedem niciodată adevăratele probleme şi suntem învăţaţi tot timpul să ne luăm de tot felul de chiţibuşuri.
Da, într-o ţară normală contează ca toată lumea să fie civilizată şi să-şi plătească dările către stat, e normal ca toată lumea să facă acele mici gesturi prin care arată gradul de civilizaţie al ţării, dar de când e România o ţară normală?
Suntem pe locul trei în UE ca şi cotă a TVA-ului deşi când vine vorba de veniturile populaţiei suntem penultimii din UE. Gândiţi-vă că în ţara asta un nou născut care are nevoie de scutece şi haine este plătitor de TVA de 24%. Dar noi nu ne punem întrebarea unde sunt aceşti bani de pe TVA, noi ne punem întrebarea de ce un pieţar nu dă bon fiscal. La noi CAS-ul şi CASS-ul este oprit şi de la angajat şi de la angajator dar în România nu sunt bani de dat în medicină. Plăteşti de două ori dar dacă ai nevoie de o simplă injecţie ţi-o plăteşti singur. La noi taxa de drum este inclusă în preţul benzinei dar o mai plăteşti o dată şi cu vigneta şi cu toate astea autostrăzile noastre sunt praf.
Dar nu, astea sunt lucruri normale, care nu trebuie luate în calcul. La ce bun să-ţi încarci neuronul solitar cu astfel de probleme? Ceea ce trebuie luat în calcul este nenorocitul ăla de bon fiscal la piaţă sau biletul de tramvai al lu’ tanti Vasilica. Că noi suntem oameni “corecţi” până-n măduvă care salvează ţara de nemernicii care vor s-o fure…
vineri, 19 noiembrie 2010
Cu si despre educatie
Desi multe personalitati sau filosofi blameaza educatia ca pe lucrul care te lipseste cel mai mult de libertate sau ca pe un proces prin care “o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vârâte pe gât” (M. Fischer) pentru mine este o trasatura pe care o apreciez la cei din jurul meu, o trasatura care din pacate in ultima vreme a cam inceput sa dispara.
Si aici trebuie sa ma explic. Cand spun educatie nu ma refer la cunostintele redate prin interpretarea mai mult sau mai putin subiectiva a profesorilor mai pregatiti sau nu, nu ma refer la manualele scolare ci ma refer la prea uzitatii “cei sapte ani de-acasa”.
Da, sunt de acord ca pe parcursul educarii noastre primim si multe informatii-prejudecati care ne limiteaza viitorul si dezvoltarea, insa lasati omul matur si “bine crescut” sa ia decizia ce este prejudecata si ce nu. Numai o minte indeajuns de coapta poate fi lasata neghidata spre a-si alege calea. Asa cum ajuti copilul sa faca primii pasi astfel incat sa nu se loveasca asa trebuie ajutat sa inteleaga ca nu traieste de unul singur, ci intr-o societate.
De fapt, educatia asta inseamna, invatarea socializarii si a cutumelor morale, modul in care sa te faci placut celor din jur, modul in care relationezi.
Oricat ne place sa afirmam si sa imbratisam termeni precum “individualism”, “libertate”, “liber-arbitru” trebuie sa ne dam seama ca in cazul unui copil caruia nu i s-a format eul e mai greu sa discutam sau sa ii atribuim acesti termeni.
Sau hai sa o luam altfel: ce intelege din aceste concepte un om bine crescut, cu ceva scoala si ce intelege un hot de buzunare? De fapt aceasta este problema. Necunoscand cutumele morale ale societatii in care traiesti poti “imbratisa” niste “cariere” antisociale de o mare frumusete…
Daca ar fi sa credem in teoriile marilor filosofi si sa imbratisam conceptul de tabula rasa, ar insemna deasemenea ca trebuie sa credem in dobandirea cunostintelor, in necesitatea imprimarii lor de catre societate.
Suntem o tara ocupata din ce in ce mai mult de pitipoance, de oameni fara valoare, de absolventi de facultate care nu sunt in stare sa puna o cratima acolo unde trebuie, o tara de tabloide si scandal, o tara unde cele mai cerute emisiuni sunt cele in care sotii se paruie intre ei si fiicele se prostitueaza.
Intotdeauna m-am intrebat daca acele fete care apar la tv mai mult sau mai putin…imbracate nu au parinti, daca acele femei care se balacaresc- chipurile- cu sotii lor nu au vecini sau cunostinte care sa le recunoasca. Am ramas surprinsa sa aflu ca fetele au parinti care sunt mandri cand odrasla le mai apare printr-un scandal…
De la tampeniile televizate pana la lucrurile marunte de care te lovesti zi de zi dai de un singur numitor comun: educatia.
Pe copiii cu o educatie precara deveniti adulti ii poti recunoaste imediat: pe cei “cocolositi” ii recunosti in persoanele care ajung la treizeci- patruzeci de ani si care depind inca de serviciile parintilor, pe cei “imbuibati”care n-au fost invatati altruisti in adultii care au impresia ca totul li se cuvine si ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor fara ca ei sa faca cel mai mic efort, copiii crescuti fara a li se acorda educatia limbajului ii gasesti in adultii de care te lovesti la tot pasul, care n-au invatat cuvinte precum “te rog” sau “multumesc” in schimb abunda in apelative regionale si cuvinte injurioase la adresa tuturor.
Nu, nu sunt vreo pudica, care se oripileaza la auzul unor vorbe, insa stiu sa multumesc atunci cand cineva imi acorda ajutor si stiu sa folosesc atat termeni “colorati” cand e cazul dar si termeni civilizati.
La urma urmei formarea caracterului fiecaruia dintre noi are loc in copilarie. Acolo este baza. Mentalul unui copil este ca o bucata de plastilina pe care-l poti modela astfel incat sa devina un adult responsabil si cu coloana vertebrala sau il poti dezvolta intr-un adult plin de handicapuri.
Invatati-va copiii sa aibe limita, invatati-i sa fie altruisti, sa-si iubeasca semenii si sa se descurce singuri. Invatati-i ca o vorba frumoasa aduce armonie, ca respectul pentru cei din jur este important, invatati-i toate acestea pentru ca numai pe voi va au iar ca adulti…ne avem unii pe altii.
Si aici trebuie sa ma explic. Cand spun educatie nu ma refer la cunostintele redate prin interpretarea mai mult sau mai putin subiectiva a profesorilor mai pregatiti sau nu, nu ma refer la manualele scolare ci ma refer la prea uzitatii “cei sapte ani de-acasa”.
Da, sunt de acord ca pe parcursul educarii noastre primim si multe informatii-prejudecati care ne limiteaza viitorul si dezvoltarea, insa lasati omul matur si “bine crescut” sa ia decizia ce este prejudecata si ce nu. Numai o minte indeajuns de coapta poate fi lasata neghidata spre a-si alege calea. Asa cum ajuti copilul sa faca primii pasi astfel incat sa nu se loveasca asa trebuie ajutat sa inteleaga ca nu traieste de unul singur, ci intr-o societate.
De fapt, educatia asta inseamna, invatarea socializarii si a cutumelor morale, modul in care sa te faci placut celor din jur, modul in care relationezi.
Oricat ne place sa afirmam si sa imbratisam termeni precum “individualism”, “libertate”, “liber-arbitru” trebuie sa ne dam seama ca in cazul unui copil caruia nu i s-a format eul e mai greu sa discutam sau sa ii atribuim acesti termeni.
Sau hai sa o luam altfel: ce intelege din aceste concepte un om bine crescut, cu ceva scoala si ce intelege un hot de buzunare? De fapt aceasta este problema. Necunoscand cutumele morale ale societatii in care traiesti poti “imbratisa” niste “cariere” antisociale de o mare frumusete…
Daca ar fi sa credem in teoriile marilor filosofi si sa imbratisam conceptul de tabula rasa, ar insemna deasemenea ca trebuie sa credem in dobandirea cunostintelor, in necesitatea imprimarii lor de catre societate.
Suntem o tara ocupata din ce in ce mai mult de pitipoance, de oameni fara valoare, de absolventi de facultate care nu sunt in stare sa puna o cratima acolo unde trebuie, o tara de tabloide si scandal, o tara unde cele mai cerute emisiuni sunt cele in care sotii se paruie intre ei si fiicele se prostitueaza.
Intotdeauna m-am intrebat daca acele fete care apar la tv mai mult sau mai putin…imbracate nu au parinti, daca acele femei care se balacaresc- chipurile- cu sotii lor nu au vecini sau cunostinte care sa le recunoasca. Am ramas surprinsa sa aflu ca fetele au parinti care sunt mandri cand odrasla le mai apare printr-un scandal…
De la tampeniile televizate pana la lucrurile marunte de care te lovesti zi de zi dai de un singur numitor comun: educatia.
Pe copiii cu o educatie precara deveniti adulti ii poti recunoaste imediat: pe cei “cocolositi” ii recunosti in persoanele care ajung la treizeci- patruzeci de ani si care depind inca de serviciile parintilor, pe cei “imbuibati”care n-au fost invatati altruisti in adultii care au impresia ca totul li se cuvine si ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor fara ca ei sa faca cel mai mic efort, copiii crescuti fara a li se acorda educatia limbajului ii gasesti in adultii de care te lovesti la tot pasul, care n-au invatat cuvinte precum “te rog” sau “multumesc” in schimb abunda in apelative regionale si cuvinte injurioase la adresa tuturor.
Nu, nu sunt vreo pudica, care se oripileaza la auzul unor vorbe, insa stiu sa multumesc atunci cand cineva imi acorda ajutor si stiu sa folosesc atat termeni “colorati” cand e cazul dar si termeni civilizati.
La urma urmei formarea caracterului fiecaruia dintre noi are loc in copilarie. Acolo este baza. Mentalul unui copil este ca o bucata de plastilina pe care-l poti modela astfel incat sa devina un adult responsabil si cu coloana vertebrala sau il poti dezvolta intr-un adult plin de handicapuri.
Invatati-va copiii sa aibe limita, invatati-i sa fie altruisti, sa-si iubeasca semenii si sa se descurce singuri. Invatati-i ca o vorba frumoasa aduce armonie, ca respectul pentru cei din jur este important, invatati-i toate acestea pentru ca numai pe voi va au iar ca adulti…ne avem unii pe altii.
joi, 18 noiembrie 2010
Credinta pierduta este sfarsitul…
Oamenii sunt croiti astfel incat sa poata trece peste multe piedici. O veche vorba spune ca “Dumnezeu nu iti da cat sa nu poti duce”.
Zi de zi alergi prin lumea asta lovindu-te de nevoi si de necazuri, zi de zi te motivezi singur ca sa poti trece peste greutati. Unii dintre noi mai au norocul de a avea niste prieteni extraordinari care sa-i ajute atunci cand ei singuri nu-si mai sunt de ajuns...
Uneori insa sufletul nostru primeste prea multe lovituri dintr-odata si atunci tu singur nu esti pregatit sa te motivezi si nici prietenii sau familia nu-ti sunt aproape iar un mare gol iti inunda sufletul.
Daca cerul nu ar exista ca sa iti poti ridica privirea spre el atunci ai deveni imediat victima gandurilor negre. Uneori cerul este singurul care te poate ajuta numai si prin simplul fapt ca-i constientizezi existenta.
Mare chin trebuie sa simta ateii gandindu-se ca la finalul acestei vieti se vor transforma in praf de stele si atat, gandindu-se ca moartea lor fizica nu va ajuta cu nimic.
Mare chin trebuie sa simta cei care nu pot vedea dincolo de realitatea materiala…
Cred cu desavarsire in dualitatea trup-spirit pentru ca daca trupul si spiritul ar fi totuna atunci de ce corpul nu ne-ar fi hrana pamantului inca de-acum? De ce abia in ceasul mortii, cand sufletul paraseste lumea aceasta, trupul nostru se descompune?
Daca trupurile noastre s-ar naste din neant si in neant s-ar risipi, atunci de ce iubim? Atunci de ce suferim, de ce uram, de ce ne atasam, de ce simtim?!
Un ateu este un om care nu iubeste, un om care vede cu ochii mintii despartirea ireversibila si definitiva a sa fata de persoanele dragi. Eu nu pot vedea asa ceva…
Daca nu ar exista “promisiunea” ca ne putem continua fiintarea si dupa moartea fizica, atunci la ce bun chinul? La ce buna atasarea? La ce sunt bune sentimentele?
Petre Tutea spunea ca “pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii”. Neavand nici un indiciu, nici o credinta ca exista lucruri mai bune te transformi automat intr-un pesimist, apoi pesimismul aduce sentimentul realitatii, al luciditatii, insa ce-am fi noi oamenii daca am fi toti lucizi si ancorati in realitate, daca nu am visa, daca nu am spera si daca nu ne-am indrepta gandurile si dincolo de lumea aceasta? Realitatea este cea care frange aripi si omoara ingeri, realitatea este cea care ne tine tintuiti de pamantul pe care calcam, este cea care ne ia libertatea…
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ” (Petre Ţuţea)
Zi de zi alergi prin lumea asta lovindu-te de nevoi si de necazuri, zi de zi te motivezi singur ca sa poti trece peste greutati. Unii dintre noi mai au norocul de a avea niste prieteni extraordinari care sa-i ajute atunci cand ei singuri nu-si mai sunt de ajuns...
Uneori insa sufletul nostru primeste prea multe lovituri dintr-odata si atunci tu singur nu esti pregatit sa te motivezi si nici prietenii sau familia nu-ti sunt aproape iar un mare gol iti inunda sufletul.
Daca cerul nu ar exista ca sa iti poti ridica privirea spre el atunci ai deveni imediat victima gandurilor negre. Uneori cerul este singurul care te poate ajuta numai si prin simplul fapt ca-i constientizezi existenta.
Mare chin trebuie sa simta ateii gandindu-se ca la finalul acestei vieti se vor transforma in praf de stele si atat, gandindu-se ca moartea lor fizica nu va ajuta cu nimic.
Mare chin trebuie sa simta cei care nu pot vedea dincolo de realitatea materiala…
Cred cu desavarsire in dualitatea trup-spirit pentru ca daca trupul si spiritul ar fi totuna atunci de ce corpul nu ne-ar fi hrana pamantului inca de-acum? De ce abia in ceasul mortii, cand sufletul paraseste lumea aceasta, trupul nostru se descompune?
Daca trupurile noastre s-ar naste din neant si in neant s-ar risipi, atunci de ce iubim? Atunci de ce suferim, de ce uram, de ce ne atasam, de ce simtim?!
Un ateu este un om care nu iubeste, un om care vede cu ochii mintii despartirea ireversibila si definitiva a sa fata de persoanele dragi. Eu nu pot vedea asa ceva…
Daca nu ar exista “promisiunea” ca ne putem continua fiintarea si dupa moartea fizica, atunci la ce bun chinul? La ce buna atasarea? La ce sunt bune sentimentele?
Petre Tutea spunea ca “pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii”. Neavand nici un indiciu, nici o credinta ca exista lucruri mai bune te transformi automat intr-un pesimist, apoi pesimismul aduce sentimentul realitatii, al luciditatii, insa ce-am fi noi oamenii daca am fi toti lucizi si ancorati in realitate, daca nu am visa, daca nu am spera si daca nu ne-am indrepta gandurile si dincolo de lumea aceasta? Realitatea este cea care frange aripi si omoara ingeri, realitatea este cea care ne tine tintuiti de pamantul pe care calcam, este cea care ne ia libertatea…
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ” (Petre Ţuţea)
joi, 27 august 2009
Exista HR in Romania?
De la inceput stiu ca-mi voi atrage critici negative din partea celor care lucreaza in HR prin postarea acestui articol dar imi asum toate responsabilitatile.
Inceputurile...
Am terminat o facultate de Comunicare atrasa fiind initial de mirajul publicitatii si pentru ca ma consideram un om creativ. Pe parcursul facultatii mi-am dat seama ca am inceput sa indragesc la fel de mult si domeniul resurselor umane si am incercat sa fac tot posibilul sa ma specializez in aceasta directie. De la cursuri specializate, carti si articole nenumarate devorate pe nerasuflate, lucrarea de licenta specializata pe HR samd. In mintea mea de student idealist chiar credeam ca tot ceea ce am invatat in facultate ma va ajuta in cladirea unei cariere in HR.
Faptele...
* In primul rand in Romania HR inseamna recrutare. Recrutare si atat
Exemplu: ajung la un interviu intr-o prestigioasa firma cu pretentii de colos multinational pentru un post de entry level in HR. Doi recrutori. Trecand peste faptul ca sunt intrebata de ce nu am terminat o facultate cu profil de resurse umane cand in Romania nu exista o astfel de specializare decat pentru master, trecand peste faptul ca mi s-au trantit in fata de cinci ori in timpul interviului afirmatii precum "nu stiu daca dvs, don'soara, stiti cum e sa lucrezi intr-o multinationala" desi de fiecare data le-am spus ca lucrez deja intr-una al carei nume s-au facut ca nici nu si-l amintesc (desi era trecut pe cv-ul de sub nasul lor) si peste discutiile menite sa dezamageasca orice incepator in ale HR-ului, de gen "Don'soara, dumneata chiar crezi ca tot ceea ce ai invatat in facultate se aplica in Romania? Adica matale crezi poti face motivare cu angajatii aici? Pai la noi in tara toate companiile care au departament de HR sunt multinationale si sucursalele lor din Romania doar aplica directivele care vin de la sediul central, la noi HR-ul este de obicei o munca plictisitoare de birou si in genere implica doar recrutare si pe-aia o face de fapt managerul ca fara aprobarea lui nu faci nimic". Pe langa socul auditiv sunt supusa unui stress interviu plin de "incercari" vizibile chiar si ochiului unui neavenit in domeniu: ochii lor atent infipti in a-mi analiza limbajul trupului, respectiv pozitia mainilor si a picioarelor, intrebarile succesive cand ale unuia asezat in coltul drept al biroului, cand ale altuia din coltul stang pentru a-mi testa "vigilenta", intrebarile "capcana" de care "nu" m-am prins...Am fost acceptata pe post, dar am preferat sa zic pas.
* In Romania nici recrutarea nu-i facuta pe bune.
De ce? Pentru ca fiecare dintre noi are rude si prieteni. Pentru ca iti dai seama ca jumatate din cei ce te inconjoara la munca se cunosc intre ei inca din stadiul de embrion, pentru ca fiecare problema se rezolva cu un telefon la cineva "sus pus", pentru ca daca ai o neintelegere minora cu un coleg te trateaza diferit alti 30 din firma, pentru ca la noi e valabila legea compensatiei: romanul prefera sa aiba pe cineva dator in caz ca are si el nevoie odata, romanul e si bun la suflet si exemplele pot continua la nesfarsit. Cine zice ca nu cunoaste astfel de cazuri este ipocrit. Le vezi oriunde. Bineinteles, se fac si recrutari pe bune, dar raportul lor este mult mai mic in favoarea celorlalte.
* In Romania nu exista manageri sau leaderi, ci sefi
O buna parte din manageri nu are nici cea mai vaga idee de management sau ce implica acesta. Nu stiu sa comunice cu angajatii, nu stiu sa se comporte, sunt colerici, irascibili, iau decizii in pripa. Multi dintre ei au terminat o facultate "la trosneala" (ca doar ies studenti pe banda in ultima vreme). Prefera sa inspire mai degraba frica decat respect.
* Interviurile de angajare lasa de dorit
De la teste psihologice cu intrebari de genul: "ai simtit vreodata ca vrei sa sugrumi pe cineva?", "ai avut vreodata dorinta de a te arunga in gol de pe un pod?" pana la teste de calculator (word, excel) pe care si un imbecil le-ar putea face, teste de engleza de balta...Nu radeti, astfel de teste am dat la o agentie de recrutare respectabila, nu la o firma de doi bani.
* Drepturile angajatului nu sunt respectate
Angajatul are doar obligatii. El nu are si drepturi. Drepturile sunt ale angajatorului. "Nu-ti convine, usa-i acolo" este o replica foarte des intalnita chiar si in marile corporatii. Pai din micile mele cunostinte dobandite in facultate la cursurile de management si MRU replica asta denota lipsa notiunilor elementare de management. Ce sa mai zic de motivarea angajatilor...p-astia da-i naibii ca oricum sunt o gloata de prosti care pot fi inlocuiti oricand...
Teoretic exista tot felul de hartii in care interesul fata de angajat este preaslavit, practic in Romania nici un angajator nu da doi bani pe codul muncii.
Art. 109. [durata normală a timpului de muncă]
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână. hahahahah
* Interviuri mincinoase
Sincer mi-e si sila sa mai merg la interviuri. Toate interviurile urmaresc aceleasi intrebari standard pe care le gasesti pe internet la orice click (unde gasesti deasemenea si raspunsurile potrivite) de genul: unde te vezi peste 5 ani? ai rezistenta la stres? la program prelungit de munca/ore suplimentare?
Helooooo...pai eu imi caut loc de munca sau caut spital de boli nervoase si nu stiu cum sa ajung la el? Fratilor, lumea mai are si viata personala, familie, copii, prieteni, viata sociala...la naiba cu ele in Romania...Daca spui la interviu ca nu ai vrea sa stai prea mult peste program te mai recruteaza cineva? hahahah. Nu domnule, eu am nervi de otel, rezist la orice stres, stau si duminica la serviciu cu cea mai mare placere...Daca vreau sa-mi intemeiez curand familie? (ca mai sunt si intrebari de-astea) Nuuuu, Doamne-fereste, ce, am innebunit? Eu stau cu mama acasa toata viata, ca sa-mi gateasca ea, sa-mi spele, sa-mi calce, ca eu n-o sa am timp pentru ca o sa-mi placa la serviciu asa de mult incat si alea 8 ore de somn tot acolo o sa mi le petrec.
Aici trebuie sa vin cu o explicatie. Am lucrat ore suplimentare de o gramada de ori, au fost dati cand mi-am sacrificat si weekendul si nu m-am plans pentru ca munca respectiva o faceam din pasiune. Nu aceasta este problema. Problema este ca eu nu vad cum te poate intreba cineva de la primul interviu daca esti rezistent la stres sau daca accepti sa muncesti peste program. Poti sa-ti dai seama de caracterul unui om (daca asta urmaresti cu adevarat) si altfel, folosind alt gen de intrebari care sa te faca pe tine ca si companie "prietenoasa" cu viitorul tau angajat...
Facultatea in general, cursul de Protocol Institutional in special, m-a mai invatat ceva, nu neaparat util cat stresant. Stiati ca la italieni nu exista stat peste program? Pentru ei asta reprezinta o lipsa de interes si de respect a angajatorului fata de viata personala a angajatului. Ca sa nu mai spun ca alte popoare d-astea mai putin bananiere ca noi au pauze de cafea...Poate voi fi inteleasa gresit, ideea nu e ca s-ar feri cineva de munca, ci ca avem niste drepturi stabilite prin lege de care nu se tine cont.
Site-ul "my job" ne recomanda cum sa mintim frumos: "Urmareste intrebarile de mai jos ca sa te pregatesti pentru orice interviu de angajare: Esti capabil sa lucrezi sub presiune? Da-mi un exemplu de situatie in care, alaturi de echipa cu care ai lucrat, ai avut de-a face cu o situatie stresanta? Care sunt factorii care crezi ca genereaza stresul? (nu mentiona sefii si colegii) Care este cel mai rau lucru care se poate intampla atunci cand te afli intr-o situatie stresanta? Cunosti situatii in care fostii tai colegi nu s-au descurcat in momentele stresante? (evita sa-ti critici fostii colegi!) Te-ai fi putut descurca mai bine decat fostul tau sef intr-o anumita situatie presanta? (intrebare capcana: evita sa-ti vorbesti de rau fostul sef!) Ce ai invatat din situatiile limita intalnite? (enumera aptitudini pe care le-ai obtinut la job, evita sa mentionezi si greselile din care ai invatat...)"
Cu atatea site-uri aparute cu "sfaturi utile" toti putem sa ne transformam peste noapte in angajatul ideal atata timp cat respectam o conditie: sa nu fim sinceri!
Nota: trebuie sa recunosc faptul ca am avut surpriza foarte placuta de a intalni un recrutor extraordinar caruia mi-a facut placere sa-i raspund tuturor intrebarilor pentru ca au fost astfel formulate incat sa-ti dai seama ca il duce capul si ca nu a "furat" de pe internet sau din cartile "de specialitate" ideile pentru interviu. Un om care a stiut ca nu intotdeauna cartile de genul "How to...?" au aplicabilitate maxima in practica si care a stiut de fapt SA GANDEASCA. Pacat ca am iesit doar pe locul 2 in short-list-ul lui...:D
PS: 1. nu neg faptul ca exista si specialisti adevarati in acest domeniu,
2. eu nu ma consider nici pe departe unul din ei,
3. ceea ce am scris sunt doar constatari amare ale experientelor traite pana acum
Inceputurile...
Am terminat o facultate de Comunicare atrasa fiind initial de mirajul publicitatii si pentru ca ma consideram un om creativ. Pe parcursul facultatii mi-am dat seama ca am inceput sa indragesc la fel de mult si domeniul resurselor umane si am incercat sa fac tot posibilul sa ma specializez in aceasta directie. De la cursuri specializate, carti si articole nenumarate devorate pe nerasuflate, lucrarea de licenta specializata pe HR samd. In mintea mea de student idealist chiar credeam ca tot ceea ce am invatat in facultate ma va ajuta in cladirea unei cariere in HR.
Faptele...
* In primul rand in Romania HR inseamna recrutare. Recrutare si atat
Exemplu: ajung la un interviu intr-o prestigioasa firma cu pretentii de colos multinational pentru un post de entry level in HR. Doi recrutori. Trecand peste faptul ca sunt intrebata de ce nu am terminat o facultate cu profil de resurse umane cand in Romania nu exista o astfel de specializare decat pentru master, trecand peste faptul ca mi s-au trantit in fata de cinci ori in timpul interviului afirmatii precum "nu stiu daca dvs, don'soara, stiti cum e sa lucrezi intr-o multinationala" desi de fiecare data le-am spus ca lucrez deja intr-una al carei nume s-au facut ca nici nu si-l amintesc (desi era trecut pe cv-ul de sub nasul lor) si peste discutiile menite sa dezamageasca orice incepator in ale HR-ului, de gen "Don'soara, dumneata chiar crezi ca tot ceea ce ai invatat in facultate se aplica in Romania? Adica matale crezi poti face motivare cu angajatii aici? Pai la noi in tara toate companiile care au departament de HR sunt multinationale si sucursalele lor din Romania doar aplica directivele care vin de la sediul central, la noi HR-ul este de obicei o munca plictisitoare de birou si in genere implica doar recrutare si pe-aia o face de fapt managerul ca fara aprobarea lui nu faci nimic". Pe langa socul auditiv sunt supusa unui stress interviu plin de "incercari" vizibile chiar si ochiului unui neavenit in domeniu: ochii lor atent infipti in a-mi analiza limbajul trupului, respectiv pozitia mainilor si a picioarelor, intrebarile succesive cand ale unuia asezat in coltul drept al biroului, cand ale altuia din coltul stang pentru a-mi testa "vigilenta", intrebarile "capcana" de care "nu" m-am prins...Am fost acceptata pe post, dar am preferat sa zic pas.
* In Romania nici recrutarea nu-i facuta pe bune.
De ce? Pentru ca fiecare dintre noi are rude si prieteni. Pentru ca iti dai seama ca jumatate din cei ce te inconjoara la munca se cunosc intre ei inca din stadiul de embrion, pentru ca fiecare problema se rezolva cu un telefon la cineva "sus pus", pentru ca daca ai o neintelegere minora cu un coleg te trateaza diferit alti 30 din firma, pentru ca la noi e valabila legea compensatiei: romanul prefera sa aiba pe cineva dator in caz ca are si el nevoie odata, romanul e si bun la suflet si exemplele pot continua la nesfarsit. Cine zice ca nu cunoaste astfel de cazuri este ipocrit. Le vezi oriunde. Bineinteles, se fac si recrutari pe bune, dar raportul lor este mult mai mic in favoarea celorlalte.
* In Romania nu exista manageri sau leaderi, ci sefi
O buna parte din manageri nu are nici cea mai vaga idee de management sau ce implica acesta. Nu stiu sa comunice cu angajatii, nu stiu sa se comporte, sunt colerici, irascibili, iau decizii in pripa. Multi dintre ei au terminat o facultate "la trosneala" (ca doar ies studenti pe banda in ultima vreme). Prefera sa inspire mai degraba frica decat respect.
* Interviurile de angajare lasa de dorit
De la teste psihologice cu intrebari de genul: "ai simtit vreodata ca vrei sa sugrumi pe cineva?", "ai avut vreodata dorinta de a te arunga in gol de pe un pod?" pana la teste de calculator (word, excel) pe care si un imbecil le-ar putea face, teste de engleza de balta...Nu radeti, astfel de teste am dat la o agentie de recrutare respectabila, nu la o firma de doi bani.
* Drepturile angajatului nu sunt respectate
Angajatul are doar obligatii. El nu are si drepturi. Drepturile sunt ale angajatorului. "Nu-ti convine, usa-i acolo" este o replica foarte des intalnita chiar si in marile corporatii. Pai din micile mele cunostinte dobandite in facultate la cursurile de management si MRU replica asta denota lipsa notiunilor elementare de management. Ce sa mai zic de motivarea angajatilor...p-astia da-i naibii ca oricum sunt o gloata de prosti care pot fi inlocuiti oricand...
Teoretic exista tot felul de hartii in care interesul fata de angajat este preaslavit, practic in Romania nici un angajator nu da doi bani pe codul muncii.
Art. 109. [durata normală a timpului de muncă]
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână. hahahahah
* Interviuri mincinoase
Sincer mi-e si sila sa mai merg la interviuri. Toate interviurile urmaresc aceleasi intrebari standard pe care le gasesti pe internet la orice click (unde gasesti deasemenea si raspunsurile potrivite) de genul: unde te vezi peste 5 ani? ai rezistenta la stres? la program prelungit de munca/ore suplimentare?
Helooooo...pai eu imi caut loc de munca sau caut spital de boli nervoase si nu stiu cum sa ajung la el? Fratilor, lumea mai are si viata personala, familie, copii, prieteni, viata sociala...la naiba cu ele in Romania...Daca spui la interviu ca nu ai vrea sa stai prea mult peste program te mai recruteaza cineva? hahahah. Nu domnule, eu am nervi de otel, rezist la orice stres, stau si duminica la serviciu cu cea mai mare placere...Daca vreau sa-mi intemeiez curand familie? (ca mai sunt si intrebari de-astea) Nuuuu, Doamne-fereste, ce, am innebunit? Eu stau cu mama acasa toata viata, ca sa-mi gateasca ea, sa-mi spele, sa-mi calce, ca eu n-o sa am timp pentru ca o sa-mi placa la serviciu asa de mult incat si alea 8 ore de somn tot acolo o sa mi le petrec.
Aici trebuie sa vin cu o explicatie. Am lucrat ore suplimentare de o gramada de ori, au fost dati cand mi-am sacrificat si weekendul si nu m-am plans pentru ca munca respectiva o faceam din pasiune. Nu aceasta este problema. Problema este ca eu nu vad cum te poate intreba cineva de la primul interviu daca esti rezistent la stres sau daca accepti sa muncesti peste program. Poti sa-ti dai seama de caracterul unui om (daca asta urmaresti cu adevarat) si altfel, folosind alt gen de intrebari care sa te faca pe tine ca si companie "prietenoasa" cu viitorul tau angajat...
Facultatea in general, cursul de Protocol Institutional in special, m-a mai invatat ceva, nu neaparat util cat stresant. Stiati ca la italieni nu exista stat peste program? Pentru ei asta reprezinta o lipsa de interes si de respect a angajatorului fata de viata personala a angajatului. Ca sa nu mai spun ca alte popoare d-astea mai putin bananiere ca noi au pauze de cafea...Poate voi fi inteleasa gresit, ideea nu e ca s-ar feri cineva de munca, ci ca avem niste drepturi stabilite prin lege de care nu se tine cont.
Site-ul "my job" ne recomanda cum sa mintim frumos: "Urmareste intrebarile de mai jos ca sa te pregatesti pentru orice interviu de angajare: Esti capabil sa lucrezi sub presiune? Da-mi un exemplu de situatie in care, alaturi de echipa cu care ai lucrat, ai avut de-a face cu o situatie stresanta? Care sunt factorii care crezi ca genereaza stresul? (nu mentiona sefii si colegii) Care este cel mai rau lucru care se poate intampla atunci cand te afli intr-o situatie stresanta? Cunosti situatii in care fostii tai colegi nu s-au descurcat in momentele stresante? (evita sa-ti critici fostii colegi!) Te-ai fi putut descurca mai bine decat fostul tau sef intr-o anumita situatie presanta? (intrebare capcana: evita sa-ti vorbesti de rau fostul sef!) Ce ai invatat din situatiile limita intalnite? (enumera aptitudini pe care le-ai obtinut la job, evita sa mentionezi si greselile din care ai invatat...)"
Cu atatea site-uri aparute cu "sfaturi utile" toti putem sa ne transformam peste noapte in angajatul ideal atata timp cat respectam o conditie: sa nu fim sinceri!
Nota: trebuie sa recunosc faptul ca am avut surpriza foarte placuta de a intalni un recrutor extraordinar caruia mi-a facut placere sa-i raspund tuturor intrebarilor pentru ca au fost astfel formulate incat sa-ti dai seama ca il duce capul si ca nu a "furat" de pe internet sau din cartile "de specialitate" ideile pentru interviu. Un om care a stiut ca nu intotdeauna cartile de genul "How to...?" au aplicabilitate maxima in practica si care a stiut de fapt SA GANDEASCA. Pacat ca am iesit doar pe locul 2 in short-list-ul lui...:D
PS: 1. nu neg faptul ca exista si specialisti adevarati in acest domeniu,
2. eu nu ma consider nici pe departe unul din ei,
3. ceea ce am scris sunt doar constatari amare ale experientelor traite pana acum
miercuri, 20 august 2008
Paradoxul implicarii
Implicare, sensibilitate, pasiune si compasiune, devotament, ajutor neconditionat, bucurie...dar si multe insatisfactii...Am fost acuzata de multe ori ca as fi sensibila iar uneori am fost acuzata de superficialitate...Pentru mine este un paradox...
Atunci cand te implici sufleteste in tot ceea ce faci, cand tratezi fiecare persoana si sarcina in parte ca pe ceva foarte serios si incerci sa faci lucrurile cat mai bine nu atat pentru tine cat pentru cei din jur si pentru fericirea si implinirea lor, automat poti vorbi de pasiune si devotament (si ma refer aici la toate planurile: la job, la relatiile de prietenie, la familie). Cand apare un motiv de insatisfactie personala sau profesionala cand stii ca tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca aceste insatisfactii sa nu apara nu-i normal sa te intristezi? nu-i normal sa te agiti? Oare intristarea si agitatia nu sunt semne ale implicarii? Eu cel putin asa le vad...pai si atunci cum poti fi superficial?!
Nu mi-a placut niciodata sa fac lucrurile pe jumatate si asta-i felul meu...ma implic 100% in tot ceea ce fac...nu pot sa fiu relaxata si sa gandesc "ce-o fi o fi" sau "asta e, n-a fost sa fie" si sa intorc spatele fluierand de la un lucru pe care stiu ca-l pot face mai bine de atat.
Atunci cand te implici sufleteste in tot ceea ce faci, cand tratezi fiecare persoana si sarcina in parte ca pe ceva foarte serios si incerci sa faci lucrurile cat mai bine nu atat pentru tine cat pentru cei din jur si pentru fericirea si implinirea lor, automat poti vorbi de pasiune si devotament (si ma refer aici la toate planurile: la job, la relatiile de prietenie, la familie). Cand apare un motiv de insatisfactie personala sau profesionala cand stii ca tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca aceste insatisfactii sa nu apara nu-i normal sa te intristezi? nu-i normal sa te agiti? Oare intristarea si agitatia nu sunt semne ale implicarii? Eu cel putin asa le vad...pai si atunci cum poti fi superficial?!
Nu mi-a placut niciodata sa fac lucrurile pe jumatate si asta-i felul meu...ma implic 100% in tot ceea ce fac...nu pot sa fiu relaxata si sa gandesc "ce-o fi o fi" sau "asta e, n-a fost sa fie" si sa intorc spatele fluierand de la un lucru pe care stiu ca-l pot face mai bine de atat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)