Meltean cu câine

1. Fabricanții de jaloane

Ei, da, iată-mă și cu bebel în burtă. L-am dorit, n-am de ce să mă plâng pentru toate "bucuriile" conexe apărute o dată cu sarcina. Dar când la aceste bucurii se adaugă meltenismul unor posesori de câine, am tot dreptul să mă revolt.

Până acum nu mi-am imaginat niciodată în ce hal se poate revolta un stomac la întâlnirea cu un rahat de câine. I-am văzut tot timpul, dădeam "noroc" cu ei în fiecare zi în drum spre serviciu, mă obișnuisem oarecum cu prezența lor. Ajunsesem să-i cunosc pe nume: "Salutare, domnule rahat de comunitar!", "Salutare, domnule! Ce mai face pechinezul dumneavoastră care v-a zămislit?"

Am avut un oarecare noroc. Primele luni de sarcină m-au prins în perioada mai-iunie când vânticelul adia, soarele pe cer lucea, însă nu suficient de tare încât să încingă totul în jur și toate mirosurile posibile ale Bucureștiului să prindă avânt. Și cu toate astea, anumite indicii mă lăsau să cred că mă transformasem peste noapte într-un adulmecător precis. Ajunsesem să recunosc când deschideam geamul biroului că prin apropiere trecuse mașina de gunoi. Aș fi putut să spun cu exactitate și ora la care trecuse, după cât de puternică era dâra de miros pe care o simțeam. Dacă cineva m-ar fi lăsat legată la ochi într-o intersecție aș fi putut spune cu precizie unde sunt după ce gogoșerie, patiserie, măcelărie, pubele sau rahați de câine adulmecam în intersecție (pe principiul: "aici simt un miros pregnant de rahat de câine și iarbă, trebuie să fie un parc în apropiere"; dacă în combinația de iarbă și rahat apărea și miros de shaorma, era clar: fără îndoială, eram la Tineretului-Șincai).

Din cauza miresmelor exacerbate pe care începusem să le simt atât pe stradă, cât și în mijloacele de transport, l-am "condamnat" pe consort la muncă silnică: "Mă duci și mă aduci de la serviciu cu mașina!". Așa că preferam să plec cu o oră mai devreme de acasă și una mai târziu de la serviciu, numai să evit împrăștierea conținutului stomacului meu prin te miri ce locuri.

Numai că din intersecția unde mă lăsa soțul meu drag până în fața locului de muncă erau de traversat un bulevard și vreo două alei, drum de două minute maxim, pe care-l parcurgeam în zig-zag pentru a evita "moțurile" ivite pe trotuare. Și iată-mă pe mine evoluând la proba "20 de metri jaloane -moț" zilnic, încercând să-mi stăpânesc din răsputeri să nu evadeze din stomac ceaiul băut de dimineață. Și reușeam zilnic, cu cea mai mare precizie, să ajung la muncă fără să fac acest lucru.

Dar nu voi uita niciodată ploaia aia nemernică din luna iunie (nu știu dacă vă mai amintiți, dar începutul acestei veri a fost unul răcoros, cu ceva ploi și vijelii). Știți efectul ploilor asupra rahatului de câine? Nu, nu îi spală de pe trotuar așa cum v-ați putea aștepta, ci îi întinde, îi rehidrateaza, îi reîmprospătează și ascunde. A fost cea mai cumplită perioadă din toată sarcina, în care le doream tuturor stăpânilor de câini care nu-și strângeau rahații să le apară pe covorul lor "jaloanele" lăsate afară de patrupede + conținutul stomacului meu întins lângă (tot așa, frumos, pe covor).

Din proprie experiență știu că majoritatea stăpânilor de câini dau vina pe maidanezi în astfel de situații, dar vă spun: numai în astea două minute dimineața și seara parcurse zilnic în acele luni, că vedeam "procesul creației" jaloanelor executat de către câini de obicei de rasă și talie mică- deh, zonă locuită preponderent de pensionari. Apropos de asta: m-am întrebat mereu de unde apetența pensionarilor pentru câinii de talie mică. O prietenă "m-a luminat" azi: "mi-a promis fii-mea că la pensie îmi ia un câine. Eu i-am zis că chiuaua este mai mic, fără păr - deci ușor de întreținut, ușor de transportat chiar și când ai artrită sau reumatism" :)

În momentele acelea îmi aduceam aminte de clișeele acelea cu "tineretul din ziua de azi", care nu mai are respect. Pentru că tineretul din ziua de azi nu are respect numai când vine vorba de oferit scaunul în autobuz domnului în vârstă care trage papornița pe roți spre piață la prima oră dimineață, când toată lumea merge la serviciu; altfel, lăsatul rahaților de câine pe stradă nu ține de respect față de cei din jur, ține de cu totul alte sfere pe care nu e cazul să le enumerăm aici...


2. Semi-educații

Apoi mai sunt persoanele semi-educate. Adică educate pe jumătate. Adică posesorii de câini care-mi dau dreptate până aici, care strâng rahații de pe trotuar, dar care se opresc în a strânge rahații la intrarea în grădină blocului/iarba din parc. De parcă iarba ar cerși la ei îndurare: "Te rog, brav stăpân de câine, aruncă și pe mine cu niște îngrășământ, că mai am un pic și mor!" De parcă toată iarba din lume ar fi de fapt un mare scutec sau WC pentru câini. Acestora nu le transmit jaloane pe covor, ci pe pătura cu care ies la picnic sau pe buzunarul pantalonilor cu care se așează pe un petic de iarbă.

Și acum sondaj: câți dintre voi ați avea curajul să vă plimbați nestingheriți prin iarba unui parc, fără a avea frică de a da peste voi, neașteptat, "norocul"? Câți dintre voi ați avea curajul să vă și așezați pe iarbă în parcuri?

3. Meltenii de rasă pură

Se poate și mai rău? Cu siguranță! Am văzut melteni care ieșiseră la terasă cu puii de câine (da, erau drăgălași, mici și blănoși, dar nu despre asta este vorba acum) și îi urcau pe masa unde mâncau, ca nu cumva sărmanele potăi să stea pe jos cât timp ei mănâncă. Pe principiul: "papă mama un mic, papă și Bubico jumătate; și acum să-l ștergem pe Bubico de bale la guriță cu șervețele pe care le aruncăm în farfuria din care am mâncat" (da, aceeași farfurie din care este posibil să servești tu următoarea masă când mai treci pe acolo). Ca posesor de animal vă spun că la mine acasă (nu la restaurant), dacă mi se suie pisica pe masă sau pe blatul din bucătărie unde pregătesc mâncarea, o bat de o zvânt. Și pisica mea nu umblă pe afară și nu amușinează rahați sau pișați de câine pe la roțile mașinilor.

Melteanul este o specie aparte. Poate să nu aibe câine, dar poate să arunce scutecul lui fii-su pe geam, în aceeași grădină a blocului unde se cacă câinele melteanului cu patruped. Sau își poate parașuta gunoiul de la geam direct, fără să se mai spetească să-l ducă la ghenă. Sau și-l poate urca pe fii-su cu fundul pe masă în restaurant sau la terasă, deoarece "băncuța este prea jos", ori să-l urce în picioare pe blatul de servire al unui fast-food ca să vadă "puiul lu' tata" pe tanti când îi pune pachetul de luat acasă.

Ați încercat să-i spuneți ceva vreunuia? Cum că n-ar fi corect modul în care procedează? Probabil că ați văzut și reacția lui. Cu toate acestea, eu pe noi, ăștia de ne dăm educați, arunc vina. Dacă toată lumea care ar vedea astfel de comportamente ar atrage atenția bivolilor, cu siguranță bivolii ar vocifera/prolifera injurii o dată, de două, de nouă ori. Dar când toată lumea le-ar atrage atenția în permanență, poate că ei ar și face ceva în sensul ăsta, măcar din plictiseala de a-și mai răci gura proliferând injurii...