Top 10 chestii pe care nu ar fi trebuit să le pui pe facebook

Excludem din această categorie pițipoancele și cocalarii de își fac poze cu soba. Nu, aici este vorba despre oameni pe care i-ai considera normali, dar care nu pot rezista tentației de a posta câte ceva cu ei care îți întoarce stomacul pe dos:

1. Ești grasuță sau chiar grasă de-a binelea. Silueta n-a fost niciodată punctul tău forte. Nu-i bai, sunt femei care nu arată ca un fotomodel. Totuși, tu simți nevoia acută de a te poza cât mai dezgolită și de a împărtăși cu facebook-ul lucrul ăsta. Culmea, cu cât e fata mai durdulie, cu atât încrederea ei că arată excepțional crește, iar costumul de baie intră mai mult la apă. Așa că uite-mă nevoită să văd cum îți atârnă cele două șiruri de burți peste slipii minusculi sau cum ți-a intrat la apă sutienul peste care se revarsă niște sâni până la buric. Totul condimentat cu piele „creață”. Cu foarte multă piele „creață”. Din privirea ta se citește încântarea că arăți fenomenal și disprețul față de noi ăștialalți, muritorii de rând, de n-au ajuns anul ăsta încă pe plaja de la Costinești.

2. Fetișul față de propriile picioare. Ai cele mai urâte picioare, degete strâmbe, unghii încarnate, ba dacă mă uit mai bine observ că a început să-ți crească și păr pe degete. Cu toate astea ție îți place să umbli desculță și să-ți pozezi labele ori de câte ori poți: pe nisipul de la mare, pe șezlong, în sandalele decupate, oriunde: lumea trebuie să-ți vadă și să-ți aprecieze lopețile gingașe. O fată cu așa talape rar se naște.

3. Ești bărbat și o dată cu trecerea vârstei te iau reumatismul și frigurile la picioruțe. Așa că-i musai ca pe sub săndăluțe să-ți tragi o pereche de ciorăpei flaușați. Ți-a spus ție cineva că e ultimul răcnet în moda de tătăiuți și e obligatoriu să te aliniezi trendului. Și cum sandalele sunt încălțămintea preferată a bărbaților în vacanțe, toate pozele tale de pe Valea Prahovei sunt cu colecția ta de flaușați.

4. Ți-ai dorit toată viața grămezi de bani și haine “dă firmă”. Acum le ai. Și ții morțiș să ni le arăți și nouă. Și ca să se vadă cât de multe ai, dacă se poate dintr-o singură poză, le pui pe toate pe tine. Îți mai plac și culorile tari și hainele “de efect”. Cu ce poate merge mai bine rochița verde cu dungi albastre dacă nu cu o eșarfă roșie cu buline galbene? Sandalele? Categoric aurii și absolut “montate” peste dresuleț. Nu contează că lucrul ăsta ne scoate ochii. Și nu în evidență :) Tu să te simți bine. Ai și impresii extraordinare: Lagerfeld ar trebui să ia lecții de la tine.

5. Baba porno. Măi, nu știu cum se întâmplă dar e imposibil să nu dai pe facebook de căte o “tăntică” în căutare de bărbați în vână, lăudându-se că la vârsta ei încă mai poate. Categoric că trebuie să apară și câteva poze la breteluța goală și la “tangalezul” șnur, mama mă-sii de tangalez și de cine m-a pus să mă uit că nu mai mănânc o lună.

6. Ai copil. E centrul universului tău. Probabil că și de aia postezi mii de poze cu el. Dar n-am înțeles niciodată atracția mamelor în a-și mânji deliberat copilul pe față cu spanac (sau oricum, cu o mâncare închisă la culoare) și apoi de a îi face poză să o pună pe rețelele de socializare, pe principiul: “Vaaai, ce întâmplare! Copilul meu tocmai ce mânca această chestie de culoare și proveniență incertă și din greșeală, absolut din greșeală, a reușit singur să se mânjească de ea și pe ceafă. Cât de comic este mititelul!”

7. Nebuna cu animal. Mulți iubim animalele de companie, mulți le avem pe acasă. Dar de aici și până la a-i crea cont lui Rex și a-l transforma pe Rex în câine vorbitor e maaare distanță. Nu știu despre voi, dar mie mi se pare puțin ciudat să-l văd pe Rex cum de pe contul lui îi dă binețe “maică-sii”: “Ham! Ham! Bună dimineața mamă! Vroiam să-ți spun că te iubesc și te apreciez”, spune, chipurile, Rex. La care mă-sa îi răspunde: “Neața bună, Rex! Și mami te iubește mult”. Deci nu, nu vreau să cred că mă-sa lui Rex își scrie singură mesaje ca venind din partea fiului necuvântător la care tot ea răspunde :)

8. Domnul Pornăchescu. Îl cunoști de la serviciu, unde este un domn respectabil, care-și face bine treaba. Pe soția și copilul său îi știi de pe la evenimentele organizate de firmă și par oameni normali... Sunt momente când nu e cazul să treci peste această barieră, numai că omul ține morțiș să se împrietenească pe facebook cu tine. Îl accepți, ce se poate întâmpla? Și atunci începi să-l cunoști cu adevărat pe domnul Pornăchescu. Nestăpânind bine tainele facebook-ului, domnul Pornăchescu nu știe că toți prietenii săi văd cui îi dă el "like" și ce anume comentează el și pe la cine. Și uite cum newsfeed-ul tău se umple de poze cu gagici în chiloți cărora domnul Pornăchescu ar vrea să le facă tot felul de chestii de o libidinoșenie maximă. Îți dai seama că pentru "respectabilul" domn Pornăchescu orice domnișoara îmbrăcată mai sumar devine "mamăăă, ce bunoacă!"

9. Paparazzo-ul de familie. Intimitatea este un concept străin pentru el. Le el pe profil vezi țâța nevesti-sii care-l alăptează pe fii-su, poze cu copilul proaspăt scos din nevastă-sa, poze cu nevastă-sa după sau chiar în timpul travaliului, poze cu cineva din familia lui făcând plajă topless, poză cu fratele lui răhățindu-se într-un boschet. Bineînțeles, niciun membru al familiei nu are habar că a devenit "vedetă" pe facebook peste noapte.

10. Negativistul absolut. Nu contează ce postează prietenii lui, e clar că nu au dreptate. Postezi despre inginerie și el are studii de sociologie? Te va combate! Ai vreo idee legată de educația copilului tău? El se pricepe cel mai bine, deși nu a crescut niciodată nici măcar un pui de găină. Categoric, e și medic veterinar la cât de bine se pricepe la bolile pisicii tale :)

Băbisme

Suntem un popor plin de tradiţii, obiceiuri și superstiţii. Şi când spun tradiţii, nu mă refer la acelea care alcătuiesc identitatea culturală a unui popor, ci mă refer la credinţele acelea tâmpe că trebuie să faci nu ştiu ce lucru pentru că „aşa e bine”. În baza unui argument atât de puternic precum „aşa e bine” cine ar putea rezista?
Şi uite aşa îţi mai cântă un acordeonist pe sub geamul de la bloc (de obicei sâmbăta, când te odihneşti şi tu mai mult), uite-aşa te simţi mai îmbelşugat cu nişte orez în pantofi la nuntă, uite-aşa îţi pocnesc de sărbători biciurile şi toate tingirile pe sub geam.

Eh, uite de-aia probabil că nu mi-a plăcut să fac nuntă cu alai: al meu soţ n-a înţeles bărbieritul cu martori, eu n-am înţeles prinderea de flori de plastic în piept şi nici unul dintre noi n-a vrut să stea la masa de prezidiu precum niște păuni împăiați cu ochii tuturor pe noi. Vorba aia, îţi stă fripturica de pui în gât. Pui care vine acompaniat cu alte doua feluri de fripturi, după sarmale, care vin după peşte, care vine după platoul cu mezeluri. La urmă niţel tort şi prăjituri asortate, alune, covrigei, fructe şi o pastiluţă de colebil. Între toate astea nişte meniaito până te ia ameţeala de la atâta învărteală, pinguinul lovit de icter şi aia cu “gaşca mea” (n-am înţeles niciodată de ce a devenit cântecul ăla de copii mici hit la nunţi). Toate ţopăite, ca să-ţi joace bine ficatul între sarmale. Altfel nu simţi că trăieşti.
Ah, şi mireasa se fură. Cum de ce? Pentru că aşa e bine. Se fură pentru că Arcul de Triumf stă solitar fără un alai de nuntaşi sub el sau pentru că o rochie de mireasă dă bine pe cub în cluburi, între atâtea buci dezgolite. Sau şi mai bine, unde îi stă cel mai bine unei mirese dacă nu pe stadion la meci, între uralele pline de dragoste dintre suporteri despre familiile acestora?

Şi când am zis că am reuşit să fentez evenimentele cu tradiţii, aflu că cele mai mari băbisme te însoţesc cât eşti gravidă. Am auzit în sarcină atâtea lucruri “interesante” încât aş putea scoate un adevărat roman. Am să enumăr doar o mică parte din tot ce am auzit, că altfel mi-ar trebui o săptămână să înșir toate băbismele.

Prima dintre ele, să nu cumva să cumpăr hăinuţe pentru copil înainte de a se naşte. Cum de ce? Pentru că “nu-i bine” şi “aşa se zice”. Deci ai două posibilităţi: ori îţi scoţi copilul în fundul gol din spital, ori cu perfuzia în mână dai o fugă până la mall să cumperi nişte body-uri pentru “ăla micu’”.

Apoi: “Cum, mănânci doar de trei ori pe zi? Păi şi ăla micu’ ce mănâncă? Pune mâna, domn’e, de mănâncă şi tu niţel mai mult. Uite, bagă nişte chifteluţe, un şniţeluţ, o tocăniţă de vită şi o ciorbiţă; doar ştii cât de bine face ciorbiţa la stomac !”. În nici un caz însă nu trebuie să mănânci ceva furat (huh?) pentru că o să-i iasă copilului semne pe corp (of, şi eu care mă obişnuisem să fur zilnic mâncare ce mă fac?) Cred că la cât se fură la noi în țară, în special de către femeile alea de toarnă de la 15 ani copii pe bandă, a fost necesar să se scoată o „zicală” ca măcar în timpul sarcinii să o lase mai moale :D

Dacă te vaiţi de arsuri la stomac, e clar: vei naşte cel mai păros copil posibil. Cred că pe mine totuşi m-a sabotat cineva că la ce arsuri am avut a ieşit un bebe de se oglindeşte becul în chelia lui.

Cică nu e bine să se renoveze casa în care stă o femeie gravidă sau să se construiască ceva în casa în care stă aceasta. Buuun, deci eu de m-am mutat în casă nouă când eram gravidă trebuia să aștept să nasc ca să pot face moloz, gălăgie și praf copilului? Aici cred că e de vină caracterul de mari putori al românilor. Pe lângă faptul că nu ai voie să speli/calci/coși/faci curat/faci treabă în casă în nicio zi Sfântă de miercuri, vineri sau duminică (unii dau și ziua de luni ca fiind la fel de sfântă) și în nicio zi de sărbătoare cu cruce roșie, neagră sau gri și nici sâmbăta (cum coane, nu știai că sâmbetele sunt ale morților și n-ai voie să “dai lături la mort”?) acum nu ai voie nici să-ți zugrăvești bârlogul dacă ești gravidă că se zice că nu-i bine.

Acum vin alea comice rău:
“Pentru a speria și alunga spiritele rele, sub patul unde doarme gravida trebuie puse cuțite”. Așa-mi trebuie dacă am pisică de-i place să doarmă sub pat: tocăniță să iasă din ea!
“Dacă se freacă pisica de burta ta, vei naște un copil păros”. Și cu mustăți și coadă, aș completa eu. Iar mă simt sabotată. Sau nu mi-oi fi frecat eu pisica bine de burtă de nu-i mai crește păr lu’ fii-miu.
“Atunci când se întâlnesc două gravide nu ar trebui să se atingă deoarece există riscul să se schimbe sexul viitorului bebeluș”. Aici nu mi-e foarte clar. Să se schimbe între ei sau să se schimbe la fiecare în parte? Și dacă o gravidă știe că are băiat, că i s-a văzut și puța la ecograf, copilului îi va dispărea puța și îi va apărea o gaură în loc? Sau va avea și una și alta, sau cum?

Apoi mai e o fază a gravidiei pe care eu am numit-o “Atracția mesmerică a burții”. Toată lumea, dar absolut toată lumea cu care te întâlnești e musai să-ți frece burta. Pe principiul: “Buna ziua! Lasă asta, dă burta la frecat!”. Frățică, dar de ce burta, că pe mine mă dor picioarele? Ia de freacă tălpile, fă un masaj la spate dacă tot ai chef de frecat, lasă burta, că bebe oricum nu simte că-l freci prin burta mea. Și apoi eu dacă te frec pe tine chiar si pe mână te aricești toată. Am înțeles, e mare, se vede de pe lună, dar tot nu înțeleg de ce să o freci. Nu ne-am mai văzut de patru ani, nu suntem prietene bune, suntem cel mult cunoștințe, stai cu mine de vorbă un sfert de oră, timp în care îmi freci burta încontinuu. De ceeee?

Of, se termină și cu gravidia, puhoaiele de oameni care s-au oferit fără ca eu să le cer cât am fost gravidă să mă ajute după naștere fug ca șobolanii care încotro și răsuflu ușurată că am scăpat, când, ce să vezi? Încep să sune telefoanele de felicitări: “Felicitări, să-ți trăiască bebelușul! Vezi că n-ai voie să-l scoți din casă până la botez!”. Cum adicăăă, să nu ies din casă trei luni până la boteeeez? Da, așa se spune, că nu-i bine să-l vadă lumea nebotezat. Păi și cu cei care vin în vizită să-l vadă ce fac? Aia-i altceva! :).

“Să-ți trăiască, să fie sănătos! Ai grijă și pune-i ceva roșu la cărucior/pe cap/pe el”. Și încep și primesc: fundițe, inimioare, brățări, zdrăngănele roșii și iconițe de pus pe bebe și de atârnat la cărucior. Era căruciorul lu’ fii-miu precum mașinile alea ale maneliștilor pline cu zorzoane, cruci, icoane. Sunt dezamăgită insă. N-am primit și eu o pereche de zaruri dintr-alea pufoase, mari și manelistice pe roșu. Ar fi arătat căruțul trăsnet cu ele, ar fi fost “rupere”, “nebunia lu' Salam” :)

Aaaa, și categoric faza cu scuipatul, de care dacă aș fi ținut cont aș fi rămas fără scuipat în gură. Ce, nu se scuipă? Aaaa, doar te prefaci că scuipi? Norocul meu, că deja mă gândeam să-i pun umbreluță la căruț: “E atât de frumos, scuipă-l să nu se deoache”, “Nu i-ai pus azi nimic roșu? Scuipă-l!”, “Plânge mititelul, o fi deocheat, scuipă-l și zi-i "Tatăl nostru"! ” și la tot pasul auzi lumea care se ciocnește de căruțul tău “Ptiu, ptiu! ”. Ce v-a făcut bre, copchilu’ de-l tot scuipați? Mnoh, super!

Și apoi mii și mii de sfaturi despre cum să-ți crești copilul, toate care se bat cap în cap cu ce-ți spune pediatrul și cu propriile tale principii și absolut din toate să reiasă clar că tu ca mamă nu prea faci o treabă bună și că habar n-ai de capul tău și ce mai tura-vura: “dă Dumnezeu copii la toți proștii”.

Deja nu mai sper că treaba asta cu băbismele se va termina vreodată. Presupun doar că băbismele se vor schimba o dată cu creșterea copilului. Vor deveni băbisme de copilărie, băbisme de adolescență, băbisme de feciorie și apoi fii-miu va fi suficient de mare încât lumea să-i împoaie lui capul cu băbisme și să râdem împreună, în complicitate, de ele :)

Nervi cu bivoliţă

Cineva care nu are copii nici nu îşi poate imagina cât de multe lucruri are de făcut după naştere. Unul dintre aceste lucruri este găsirea unui pediatru bun, care să-i supravegheze dezvoltarea lună de lună.
La mine căutarea asta a început înainte de naşterea copilului şi a ţinut aproximativ o lună. Şi după câteva vizite bune la clinici private unde am dat numai de pediatrii care nu ştiau de capul lor (nu l-au ascultat nici macar cu un stetoscop, habar n-aveau că lăuza are anumite interdicţii alimentare, nu l-au măsurat) am ajuns tot la sistemul de stat (cu forumuri citite la ore târzii în noapte şi cu multe telefoane date) şi pot spune că am avut noroc pentru că am gasit chiar un medic bun, atent şi mai ales răbdător (lucru esenţial la un medic care are de a face cu copiii).
Şi uite-mă cum mă duc cu bebe la controlul lunar, unde în sala de aşteptare dau de o bivoliţă cu un puradel de un an şi ceva care mărşăluia ca la mă-sa pe maidan prin clinică, trăgând de jucăriile celorlalţi copii, de scaune, de păturica şi căruciorul lui fii-miu, de hăinuţele altor copii. Bivoliţa se ţinea după el şi râdea în loc să-i explice că trebuie să stea cuminte.
Doamne ce mor eu pe ăştia de nu ştiu să le mai spună din când în când şi câte un “NU” copiilor de teamă să nu le ştirbească autoritatea… Bă bivolilor, nu-i normal să facă puradeii ce vor cu voi, nu-i normal ca ei să comande în casă (că am mai auzit o distrusă cu un copil de i se tăvălea pe jos că nu-i cumpăra nu ştiu ce spunând „copilul meu este făcut la bătrâneţe, cu mari eforturi, aşa că la noi în casă el comandă”). Chiar, cât de frumos ar fi dacă ar înflori o întreagă generaţie de copii crescuţi pe principiul ăsta? Care ajung la maturitate nişte isterici care dau cu pumnul în masă ori de câte ori li se năzare.
Revenind la bivoliţa noastră. Ghiciţi de ce se afla la clinică? Pentru ca fii-su era suspect de o boală contagioasă şi o chemase pediatra de urgenţă… Da, da, fii-su ăla de trăgea de toţi copiii de o făcea să râdă pe vaca domnească în loc să aibă grijă să nu intre în contact şi cu alţii.
Şi când mă gândesc câte bivoliţe sunt pe lume...

Update: Inspirată de povestea de mai sus, îmi vin idei. Așa că iată-mă din nou, în vizită la medic cu copilul. Acolo, măcel de oameni în sala de așteptare. Bineînteles, cum la nicio vizită dintr-asta la medic nu putea lipsi câte un copil de-ți vine să-l scalpezi, era inevitabil să nu mă enervez. De data asta o fetiță (care am înțeles că fusese luată în plasament de către o vită/bivoliță/cretină, interesată numai să primească banii ăia de la stat pe copil, nicidecum să-l ajute sau să-i ofere o educație). Mai avea un pic pramatia de copil și se urca în cărucor să doarmă lângă fii-miu. Și-l trage de mânuțe, de nas, aproape să-i bage degetele în ochi. Și întreb și eu al cui e copilul. Niciun răspuns. Mai întreb de vreo două ori: nimic. Moment în care urlu cât mă țin plămânii: "fii-miu are boală contagioasă, veniți de vă luați copilul de lângă el". Și văd cum se eliberează "ringul" în jurul meu. Și a dat Domnu' de s-a simțit și cornuta. Copilul, bineînteles, că el vrea la bebe, să se joace (adică să tragă de el). Cu de-alea: trântit pe jos, urlete, dat din picioare (zici că era la exorcizare). Scap și de vită și de copil și mă așez răsuflând ușurată pe scaun. Măh și nu apuc să-mi trag sufletul, că vin alarmate toate asistentele de la cabinete să întrebe care e copilul contagios (s-a și dus una să anunțe; normal, copilul contagios e o mare problemă, ăla prost crescut e de "mânca-l-ar mama"). Mă panichez și răspund că al meu :)))) Mă bagă în cabinet, închid ușa și mă întreabă ce boală are. Și zic "iritare la nesimțire și proastă creștere" :)

Meltean cu câine

1. Fabricanții de jaloane

Ei, da, iată-mă și cu bebel în burtă. L-am dorit, n-am de ce să mă plâng pentru toate "bucuriile" conexe apărute o dată cu sarcina. Dar când la aceste bucurii se adaugă meltenismul unor posesori de câine, am tot dreptul să mă revolt.

Până acum nu mi-am imaginat niciodată în ce hal se poate revolta un stomac la întâlnirea cu un rahat de câine. I-am văzut tot timpul, dădeam "noroc" cu ei în fiecare zi în drum spre serviciu, mă obișnuisem oarecum cu prezența lor. Ajunsesem să-i cunosc pe nume: "Salutare, domnule rahat de comunitar!", "Salutare, domnule! Ce mai face pechinezul dumneavoastră care v-a zămislit?"

Am avut un oarecare noroc. Primele luni de sarcină m-au prins în perioada mai-iunie când vânticelul adia, soarele pe cer lucea, însă nu suficient de tare încât să încingă totul în jur și toate mirosurile posibile ale Bucureștiului să prindă avânt. Și cu toate astea, anumite indicii mă lăsau să cred că mă transformasem peste noapte într-un adulmecător precis. Ajunsesem să recunosc când deschideam geamul biroului că prin apropiere trecuse mașina de gunoi. Aș fi putut să spun cu exactitate și ora la care trecuse, după cât de puternică era dâra de miros pe care o simțeam. Dacă cineva m-ar fi lăsat legată la ochi într-o intersecție aș fi putut spune cu precizie unde sunt după ce gogoșerie, patiserie, măcelărie, pubele sau rahați de câine adulmecam în intersecție (pe principiul: "aici simt un miros pregnant de rahat de câine și iarbă, trebuie să fie un parc în apropiere"; dacă în combinația de iarbă și rahat apărea și miros de shaorma, era clar: fără îndoială, eram la Tineretului-Șincai).

Din cauza miresmelor exacerbate pe care începusem să le simt atât pe stradă, cât și în mijloacele de transport, l-am "condamnat" pe consort la muncă silnică: "Mă duci și mă aduci de la serviciu cu mașina!". Așa că preferam să plec cu o oră mai devreme de acasă și una mai târziu de la serviciu, numai să evit împrăștierea conținutului stomacului meu prin te miri ce locuri.

Numai că din intersecția unde mă lăsa soțul meu drag până în fața locului de muncă erau de traversat un bulevard și vreo două alei, drum de două minute maxim, pe care-l parcurgeam în zig-zag pentru a evita "moțurile" ivite pe trotuare. Și iată-mă pe mine evoluând la proba "20 de metri jaloane -moț" zilnic, încercând să-mi stăpânesc din răsputeri să nu evadeze din stomac ceaiul băut de dimineață. Și reușeam zilnic, cu cea mai mare precizie, să ajung la muncă fără să fac acest lucru.

Dar nu voi uita niciodată ploaia aia nemernică din luna iunie (nu știu dacă vă mai amintiți, dar începutul acestei veri a fost unul răcoros, cu ceva ploi și vijelii). Știți efectul ploilor asupra rahatului de câine? Nu, nu îi spală de pe trotuar așa cum v-ați putea aștepta, ci îi întinde, îi rehidrateaza, îi reîmprospătează și ascunde. A fost cea mai cumplită perioadă din toată sarcina, în care le doream tuturor stăpânilor de câini care nu-și strângeau rahații să le apară pe covorul lor "jaloanele" lăsate afară de patrupede + conținutul stomacului meu întins lângă (tot așa, frumos, pe covor).

Din proprie experiență știu că majoritatea stăpânilor de câini dau vina pe maidanezi în astfel de situații, dar vă spun: numai în astea două minute dimineața și seara parcurse zilnic în acele luni, că vedeam "procesul creației" jaloanelor executat de către câini de obicei de rasă și talie mică- deh, zonă locuită preponderent de pensionari. Apropos de asta: m-am întrebat mereu de unde apetența pensionarilor pentru câinii de talie mică. O prietenă "m-a luminat" azi: "mi-a promis fii-mea că la pensie îmi ia un câine. Eu i-am zis că chiuaua este mai mic, fără păr - deci ușor de întreținut, ușor de transportat chiar și când ai artrită sau reumatism" :)

În momentele acelea îmi aduceam aminte de clișeele acelea cu "tineretul din ziua de azi", care nu mai are respect. Pentru că tineretul din ziua de azi nu are respect numai când vine vorba de oferit scaunul în autobuz domnului în vârstă care trage papornița pe roți spre piață la prima oră dimineață, când toată lumea merge la serviciu; altfel, lăsatul rahaților de câine pe stradă nu ține de respect față de cei din jur, ține de cu totul alte sfere pe care nu e cazul să le enumerăm aici...


2. Semi-educații

Apoi mai sunt persoanele semi-educate. Adică educate pe jumătate. Adică posesorii de câini care-mi dau dreptate până aici, care strâng rahații de pe trotuar, dar care se opresc în a strânge rahații la intrarea în grădină blocului/iarba din parc. De parcă iarba ar cerși la ei îndurare: "Te rog, brav stăpân de câine, aruncă și pe mine cu niște îngrășământ, că mai am un pic și mor!" De parcă toată iarba din lume ar fi de fapt un mare scutec sau WC pentru câini. Acestora nu le transmit jaloane pe covor, ci pe pătura cu care ies la picnic sau pe buzunarul pantalonilor cu care se așează pe un petic de iarbă.

Și acum sondaj: câți dintre voi ați avea curajul să vă plimbați nestingheriți prin iarba unui parc, fără a avea frică de a da peste voi, neașteptat, "norocul"? Câți dintre voi ați avea curajul să vă și așezați pe iarbă în parcuri?

3. Meltenii de rasă pură

Se poate și mai rău? Cu siguranță! Am văzut melteni care ieșiseră la terasă cu puii de câine (da, erau drăgălași, mici și blănoși, dar nu despre asta este vorba acum) și îi urcau pe masa unde mâncau, ca nu cumva sărmanele potăi să stea pe jos cât timp ei mănâncă. Pe principiul: "papă mama un mic, papă și Bubico jumătate; și acum să-l ștergem pe Bubico de bale la guriță cu șervețele pe care le aruncăm în farfuria din care am mâncat" (da, aceeași farfurie din care este posibil să servești tu următoarea masă când mai treci pe acolo). Ca posesor de animal vă spun că la mine acasă (nu la restaurant), dacă mi se suie pisica pe masă sau pe blatul din bucătărie unde pregătesc mâncarea, o bat de o zvânt. Și pisica mea nu umblă pe afară și nu amușinează rahați sau pișați de câine pe la roțile mașinilor.

Melteanul este o specie aparte. Poate să nu aibe câine, dar poate să arunce scutecul lui fii-su pe geam, în aceeași grădină a blocului unde se cacă câinele melteanului cu patruped. Sau își poate parașuta gunoiul de la geam direct, fără să se mai spetească să-l ducă la ghenă. Sau și-l poate urca pe fii-su cu fundul pe masă în restaurant sau la terasă, deoarece "băncuța este prea jos", ori să-l urce în picioare pe blatul de servire al unui fast-food ca să vadă "puiul lu' tata" pe tanti când îi pune pachetul de luat acasă.

Ați încercat să-i spuneți ceva vreunuia? Cum că n-ar fi corect modul în care procedează? Probabil că ați văzut și reacția lui. Cu toate acestea, eu pe noi, ăștia de ne dăm educați, arunc vina. Dacă toată lumea care ar vedea astfel de comportamente ar atrage atenția bivolilor, cu siguranță bivolii ar vocifera/prolifera injurii o dată, de două, de nouă ori. Dar când toată lumea le-ar atrage atenția în permanență, poate că ei ar și face ceva în sensul ăsta, măcar din plictiseala de a-și mai răci gura proliferând injurii...

Hocus-Pocus, imobiliarus

Să îți cauți o casă este o adevărată artă, trebuie să ai studii solide de “limba” imobiliară și de interpretare, studii tehnice și eventual să ai implantat în creier un cip cu GPS defazat.
Astfel pregătit, vei reuși să ajungi la întâlnirea programată cu agentul imobiliar pentru vizionarea unui apartament localizat în centrul Bucureștiului, într-una din comunele aflate în jurul capitalei.


Spre o mai bună înțelegere aș propune tipărirea unui dicționar imobiliar în care să fie specificați următorii termeni:
- cartierul Berceni = orașul Popești Leordeni
- apartament de lux pe Splaiul Unirii = apartament lângă groapa de gunoi Glina
- complex rezidențial în Militari = blocuri în comuna Roșu, străzi fără asfalt
- apartament nou în zona Mihalache = Străulești
- Colentina, Tei = Fundeni, comuna Dobroești, Voluntari, Ștefănești, Andronache (ăsta în cel mai fericit caz)
- cartierul Fundeni = undeva la țară, gumarii incluși în preț.
- casă în Otopeni = vezi tu lanul acela de porumb până la care ai de mers 5 km de la drumul asfaltat? Aaa, da, primarul satului în care se află casa este prieten cu primarul din Otopeni. De aceea putem deduce prin tranzitivitate că și casa din lan se află în Otopeni
- apartament cu geam la baie = apartament pe care trebuie să-l dărâmi inainte de a-l renova, atât de distrus este; dar da, are geam la baie (cam ca un fel de anunț de-al pensiunilor ălora de o stea de la munte care se laudă pe afișul de la intrare: “avem apă caldă”)
- complex nou în Titan = știți autostrada spre mare? Mai bine o setați pe GPS…
- situat la 5 minute de centru = dacă te afli în mașină cu Hamilton, la 2 noaptea, dar nu în weekend, când încă circulă lumea prin oraș.
- apropiere de metrou = luați cea mai îndepărtată stație de metrou, mai puneți 5 km și veți ajunge la destinație. Lanuri de porumb Peron stânga.
- 60 mp = 60 mp construiți, cu tot cu suprafețele aflate la comun.
- ansamblu cu loc de joacă, grădiniță, spa = pe lângă prețul dat pe apartament, veți mai plăti lunar o sumă cât o chirie. Deja dacă are și piscină și voi încă vă gândiți să-l achiziționați înseamnă că aveți suficienți bani cât să vă cumpărați propria voastră casă cu domeniu de vânătoare de păuni.
- cu vedere superbă spre pădure = după ce treci cu ochii peste cimitirul așezat în fața blocului, undeva după el începe o pădure.

Pentru cei care vor să testeze spusele mele le recomand un exercițiu simplu. Căutați pe orice site imobiliar apartamente în București , mai noi de 2008 și care să nu coste cât un palat cu piscină și lei din aur la poartă. După ce vi se vor afișa pagini întregi cu ansambluri imobiliare din București, luați numele ansamblului și intrați la ei pe site, apoi verificați în care “București” se află.
Vă mai propun un exercițiu: luați la fel, orice site de imobiliare și căutați apartamente în cartierul Colentina. Dacă aveți răbdare să vizualizați și harta unde respectivul apartament este poziționat, veți avea “plăcuta” surpriză să constatați câte comune fac parte din “cartierul” Colentina.

La început, omul fără „studii” imobiliare zice că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când găsește un apartament care după anunț pare conceput parcă special după nevoile sale. “Ia uite pui, câta apartamentul vand ăștia în Colentina, chiar la Doamna Ghica, lângă parc. Ți-l și finisează cum vrei tu. Uite câta balconu’, putem să ne lansăm producția de ardei iuți și lămâi de Colentina. Ba nu, pot să adopt, în sfârșit, toată mâțăraia de la serviciu”.
“Pui”, circumspect, ridică o sprânceană neprietenoasă la consoartă dar cedează până la urmă în fața dârzeniei cu care aceasta apără perspectiva descrisă de societatea imobiliară. “Sună la ei și programează o întâlnire, mergem până acolo, mai mult ca să te conving că nu-i așa.”
Consoarta pune mâna pe telefon și stabilește întâlnirea: “Hmmm…oare de ce m-au pus ăștia să mă întâlnesc cu ei în Fundeni? Că doar mi-au confirmat că zona e Doamna Ghica”.
Vine un nene, parchează lângă și spune: “Am să o iau eu înainte, dumneavoastră vă țineți după mine”. Zis și făcut. Problema e următoarea: de când Doamna Ghica s-a mutat sub podul Fundeni? Agentul face asigurări: “Stați liniștiți, strada urmează a se asfalta în curând de către primărie”, “Stați linistiți, cățelușii ăștia -11 la număr- sunt blânzi și ei de fapt păzesc strada”, “Tot primăria se va ocupa și de iluminat, până vă mutați o să fie totul gata”. “Dar cu căruțele astea cu coviltir de tot trec pe aici ce-i?”. “Aaa, trec și ei acum, până fac ăștia de la primărie drumul de acces dinspre Colentina”.
Deși cuplul își cam pierduse elanul de a mai viziona și interiorul apartamentului și ar fi vrut să o tundă cât mai repede, urcă totuși la insistențele agentului. Bineînțeles, suprafața aia imensă din anunț urma să se micșoreze vizibil întrucât în interior nu erau încă ridicați pereții despărțitori, dar balconul era intr-adevar frumos și mare. Atât de mare încât jumătate din suprafața apartamentului era…balconul.
Cu atenție sporită la toți griveii strânși în jur care mârâiau ocazional (domnul care ridică blocul e mare iubitor de animale, ceea ce n-ar fi un lucru rău dacă i-ar ține și cu o botniță, ceva…) cuplul se îndreaptă ușor-ușor spre mașină și pleacă (aș fi vrut să zic “mâncând pământul” dar starea drumului nu permitea o viteză mai mare de 20 km/oră- și ăia cu mașina zdrăngănind prin toate gropile) cu toți câinii lătrând și spumegând în urma mașinii.

Dar soarele pe cer lucea și o nouă zi de preumblări se ivea la orizont. De data aceasta două întâlniri dintr-o lovitură în Otopeni, pe același principiu al consoartei tembele care se entuziasmează imediat la anunțurile frumos poleite. “Vai, pui, cât de mult mi-ar plăcea să ne mutăm în Otopeni. Scăpăm de mizeria asta de oraș aglomerat și zgomotos și ne mutăm într-o zonă verde și liniștită”. Consoarta trece repede cu vederea recomandările malițioase ale lui “Pui” cu trimitere la Bălăceanca- “e liniște, e verdeață, exact așa cum vrei” și stabilește un program plin pentru weekend-ul ce avea să vină, spre disperarea “puiului” care își vedea ruinat weekend-ul plănuit cu berea în brațe.

Prima oprire- un bloc frumos aflat chiar sub culoarul de zbor al aeroportului (lucru bineînțeles, omis în anunț). De data aceasta doamna ce a întâmpinat cuplul este reprezentanta directă a dezvoltatorului. Apartamentul frumos, blocul la fel. Doamna drăguță și ea. Se vedea că se pricepe la vânzări după modul în care reușea să “fenteze” întrebările incomode. “Blocul are canalizare?”- “Da” „Dar ce sunt găurile alea mari descoperite care înconjoară blocul?”- “Păi fosele”. “Păi n-ați spus că aveți canalizare?”- “Urmează în maxim 6 luni sa avem și canalizare, dar să știți că nu avem probeleme cu fosele”. “Păi normal că nu aveți probleme dacă blocul e nelocuit”- “Nu-i adevărat, deja sunt mutate 4 familii. Până și eu m-am mutat aici în bloc că mi-a plăcut atât de mult încât am zis că trebuie să-mi iau și eu un apartament. Haideți să-l vedeți!”
Cuplului îi este prezentat un apartament mobilat și utilat care însă cam “mirosea” a showroom: nu tu o farfurie în bucătărie, nu tu o haină în cuier, nu tu o fotografie cu cei dragi, totul impersonal și rece și într-o ordine desavârșită. Și totul până la baie. Dacă lipsa detaliilor mai sus amintite n-ar fi atras foarte mult atenția unui ochi neavizat precum cel al consoartei, baia a făcut-o. Cum adică să ai baia goală? Unde-s gelurile de duș, crema de față, crema de spate, crema de mâini, crema de corp, cea de picioare, șampoanele, pensetele, periile, sarea de baie? Adică ești femeie, mai stai și singură și nu-ți lăbărțezi cosmeticele nici măcar în baie?! Să nu ai nici măcar un săpun în baie?!
Ceilalți “mutați” în bloc, care dealtfel nu erau acasă deși era weekend, erau, chipurile, arhitectul, dezvoltatorul și rudele acestora. Când un bloc este construit deja de doi ani și nu are nici un locatar, cred că e cazul să-ți pui întrebări…

“Lasă pui, că sigur la cealaltă locație găsim ceva frumos!”. Numai că a fost ceva de mers până acolo. Indicațiile agentului: “o luați pe șoseaua de centură, la intersecția X ieșiți de pe ea, faceți dreapta, apoi stânga pe un drum neasfaltat, mergeți 50m, apoi… Sau mai bine vin eu și va conduc”. Apoi să știți că dacă vreun agent imobiliar se oferă să vă conducă, e clar că locația este undeva unde se priponește vaca. Și unde se priponește vaca mai bine decât pe un mare camp? Și unde este un mare camp/pustietate cu un șantier în mijloc, apoi să știți că-i musai ca proprietarul/dezvoltatorul să fie și un mare iubitor de animale, în special câini ținuți nemâncați care sunt în stare să-ți sfâșie fâșul.

După foarte multe peripeții, foarte asemănătoare celor descrise mai sus, cuplul nostru se satură de atâta research pe cont propriu și se hotărăște să apeleze direct la agenții și să astepte ca acestea să-și facă treaba.
Zis și făcut. Au dat toate detaliile legate de caracteristicile pe care le așteaptă de la un apartament și bugetul alocat și n-a durat mult până au început să curgă telefoanele. Și când zic să curgă, mă refer la o avalanșă de apeluri. Bineînțeles că dacă soliciți în mod expres unei agenții că vrei un apartament care să nu fie mai vechi de 1985, agenția sigur te va suna cu "o ofertă de nerefuzat" a vreunui apartament antic. La fel, dacă soliciți în Titan, agenția îți găsește în Berceni șamd. Ăsta chiar ar putea fi un exercițiu foarte bun de testare a nervilor, pentru cine ar avea timp. Sunați la o agenție să cereți o ofertă și specificați o caracteristică pe care ați dori-o de la viitoarea voastră casă și așteptați să înceapă distracția telefoanelor cu oferte complet diferite față de ceea ce ați cerut. Și ca un pont: specificați ca nu vreți să fiți sunați într-un interval orar anume și să vedeți cum contează lucrul acesta pentru ei.

De ce nu merge ţara asta cum ar trebui sau cum să nu vezi bârna din cauza paiului

La sfârşitul săptămânii trecute am fost şi eu ca tot omul la piaţă să-mi cumpăr mâncare. De ce la piaţă şi nu în supermarket? Pentru că la piaţă găseşti întotdeauna produse proaspete, pentru că ai de unde alege şi pentru că la piaţă găseşti cel mai bun raport calitate-preţ. Astea sunt criteriile mele „egoiste”. Criteriile „obiective” datorită cărora prefer piaţa oricărui alt magazin ţin de dorinţa de a ajuta ţăranul român care nu primeşte nici un fel de ajutor din partea statului în a-şi creşte animalele sau a-şi planta legumele şi care nu de puţine ori trudeşte în pierdere tocmai din cauza mărfurilor mai ieftine venite din ţări unde agricultura este subvenţionată. Probabil că vă aduceţi aminte de ceea ce s-a întâmplat vara trecută când ţăranii au fost obligaţi să arunce saci întregi cu legume care s-au stricat pentru că nu s-au vândut deşi preţul lor era unul derizoriu (preţul roşiilor undeva la 60 de bani pe kilogram). Cred deasemenea că în pieţe încă mai ai şanse să găseşti ţărani-producători şi nu numai intermediari.
Cu aceste motivaţii în minte m-am îndreptat către una din pieţele bucureştene şi întâmplarea a făcut ca în timp ce aşteptam la una din cozile de la tarabele micilor întreprinzători sibieni să asist la o scenă cretină pe care un “domn” o servea sibienilor pe un ton isteric. Citez din memorie: “Auziţi domnu’, să ştiţi că nu mi-aţi dat bon fiscal şi pentru asta eu am sa va reclam la ANAF. Adică eu cumpăr de la dumneavoastră pentru că vreau să încurajez economia românească şi voi nu-mi daţi bon fiscal? De asta nu merge ţara asta aşa cum trebuie!”.
Probabil ca mi s-ar fi părut ceva normal ca omul sa solicite bon fiscal dacă tonul cu care l-ar fi solicitat ar fi fost altul sau dacă nu ar fi băgat-o pe-aia cu “de-asta nu merge ţara asta cum trebuie”. Probabil că dacă nu ar fi făcut acest lucru nu ar fi reuşit să-mi stârnească repulsia şi indignarea…
De ce repulsie şi indignare? Pentru că sunt sătulă de oameni limitaţi pentru care ţara asta nu merge bine pentru că n-au primit ei bon fiscal la un kil de cârnaţi sau pentru că lumea nu perforează bilet în tramvai… Pentru că probabil domnul cu pricina făcea parte din cei care prin 2010 ar fi fost de acord cu “limitarea evaziunii fiscale din pieţe”, lucru cel puţin idiot din perspectiva mea atâta vreme cât tu ca stat nu-l ajuţi cu nimic pe ţăranul care-şi vinde marfa.
Sunt sătulă de toţi cei care nu văd adevăraţii “tocători de bani”, de cei cărora li se pare că ţării ăsteia îi merge extraordinar de bine, că totul merge uns şi că adevărata problemă o reprezintă biletul de tramvai neperforat de o tanti cu venituri mici sau impozitul de la un kil de cârnaţi…Da, ştiu! “Dacă toată lumea ar gândi ca mine ţara asta s-ar duce de râpă”
Am devenit irascibilă ori de câte ori aud expresia “de-asta nu merge ţara asta bine” pentru că nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când aud această expresie este vorba de câte un “inteligent”, un atotcunoscător care emite judecăţi de valoare aruncând cu noroi în cei mai sărmani oameni. Ţara asta nu merge bine pentru că un om sărac nu a perforat bilet, pentru că o bătrână de la ţară nu dă bon fiscal pe legăturile de pătrunjel, ţara asta nu merge bine din cauza pensionarilor pe care “noi îi ţinem în spate”. Am auzit de nenumărate ori păreri conform cărora toţi pensionarii ar trebui făcuţi pachet şi trimişi la ţară să muncească pământul. Ceea ce le doresc şi lor: să ajungă la bătrâneţe într-o sărăcie lucie, să nu aibă bani să-şi cumpere medicamente dar să fie trimişi de proprii lor copii la ţară să muncească.
Pentru că noi nu vedem niciodată adevăratele probleme şi suntem învăţaţi tot timpul să ne luăm de tot felul de chiţibuşuri.
Da, într-o ţară normală contează ca toată lumea să fie civilizată şi să-şi plătească dările către stat, e normal ca toată lumea să facă acele mici gesturi prin care arată gradul de civilizaţie al ţării, dar de când e România o ţară normală?
Suntem pe locul trei în UE ca şi cotă a TVA-ului deşi când vine vorba de veniturile populaţiei suntem penultimii din UE. Gândiţi-vă că în ţara asta un nou născut care are nevoie de scutece şi haine este plătitor de TVA de 24%. Dar noi nu ne punem întrebarea unde sunt aceşti bani de pe TVA, noi ne punem întrebarea de ce un pieţar nu dă bon fiscal. La noi CAS-ul şi CASS-ul este oprit şi de la angajat şi de la angajator dar în România nu sunt bani de dat în medicină. Plăteşti de două ori dar dacă ai nevoie de o simplă injecţie ţi-o plăteşti singur. La noi taxa de drum este inclusă în preţul benzinei dar o mai plăteşti o dată şi cu vigneta şi cu toate astea autostrăzile noastre sunt praf.
Dar nu, astea sunt lucruri normale, care nu trebuie luate în calcul. La ce bun să-ţi încarci neuronul solitar cu astfel de probleme? Ceea ce trebuie luat în calcul este nenorocitul ăla de bon fiscal la piaţă sau biletul de tramvai al lu’ tanti Vasilica. Că noi suntem oameni “corecţi” până-n măduvă care salvează ţara de nemernicii care vor s-o fure…

Cu si despre educatie

Desi multe personalitati sau filosofi blameaza educatia ca pe lucrul care te lipseste cel mai mult de libertate sau ca pe un proces prin care “o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vârâte pe gât” (M. Fischer) pentru mine este o trasatura pe care o apreciez la cei din jurul meu, o trasatura care din pacate in ultima vreme a cam inceput sa dispara.
Si aici trebuie sa ma explic. Cand spun educatie nu ma refer la cunostintele redate prin interpretarea mai mult sau mai putin subiectiva a profesorilor mai pregatiti sau nu, nu ma refer la manualele scolare ci ma refer la prea uzitatii “cei sapte ani de-acasa”.
Da, sunt de acord ca pe parcursul educarii noastre primim si multe informatii-prejudecati care ne limiteaza viitorul si dezvoltarea, insa lasati omul matur si “bine crescut” sa ia decizia ce este prejudecata si ce nu. Numai o minte indeajuns de coapta poate fi lasata neghidata spre a-si alege calea. Asa cum ajuti copilul sa faca primii pasi astfel incat sa nu se loveasca asa trebuie ajutat sa inteleaga ca nu traieste de unul singur, ci intr-o societate.
De fapt, educatia asta inseamna, invatarea socializarii si a cutumelor morale, modul in care sa te faci placut celor din jur, modul in care relationezi.
Oricat ne place sa afirmam si sa imbratisam termeni precum “individualism”, “libertate”, “liber-arbitru” trebuie sa ne dam seama ca in cazul unui copil caruia nu i s-a format eul e mai greu sa discutam sau sa ii atribuim acesti termeni.
Sau hai sa o luam altfel: ce intelege din aceste concepte un om bine crescut, cu ceva scoala si ce intelege un hot de buzunare? De fapt aceasta este problema. Necunoscand cutumele morale ale societatii in care traiesti poti “imbratisa” niste “cariere” antisociale de o mare frumusete…
Daca ar fi sa credem in teoriile marilor filosofi si sa imbratisam conceptul de tabula rasa, ar insemna deasemenea ca trebuie sa credem in dobandirea cunostintelor, in necesitatea imprimarii lor de catre societate.
Suntem o tara ocupata din ce in ce mai mult de pitipoance, de oameni fara valoare, de absolventi de facultate care nu sunt in stare sa puna o cratima acolo unde trebuie, o tara de tabloide si scandal, o tara unde cele mai cerute emisiuni sunt cele in care sotii se paruie intre ei si fiicele se prostitueaza.
Intotdeauna m-am intrebat daca acele fete care apar la tv mai mult sau mai putin…imbracate nu au parinti, daca acele femei care se balacaresc- chipurile- cu sotii lor nu au vecini sau cunostinte care sa le recunoasca. Am ramas surprinsa sa aflu ca fetele au parinti care sunt mandri cand odrasla le mai apare printr-un scandal…
De la tampeniile televizate pana la lucrurile marunte de care te lovesti zi de zi dai de un singur numitor comun: educatia.
Pe copiii cu o educatie precara deveniti adulti ii poti recunoaste imediat: pe cei “cocolositi” ii recunosti in persoanele care ajung la treizeci- patruzeci de ani si care depind inca de serviciile parintilor, pe cei “imbuibati”care n-au fost invatati altruisti in adultii care au impresia ca totul li se cuvine si ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor fara ca ei sa faca cel mai mic efort, copiii crescuti fara a li se acorda educatia limbajului ii gasesti in adultii de care te lovesti la tot pasul, care n-au invatat cuvinte precum “te rog” sau “multumesc” in schimb abunda in apelative regionale si cuvinte injurioase la adresa tuturor.
Nu, nu sunt vreo pudica, care se oripileaza la auzul unor vorbe, insa stiu sa multumesc atunci cand cineva imi acorda ajutor si stiu sa folosesc atat termeni “colorati” cand e cazul dar si termeni civilizati.
La urma urmei formarea caracterului fiecaruia dintre noi are loc in copilarie. Acolo este baza. Mentalul unui copil este ca o bucata de plastilina pe care-l poti modela astfel incat sa devina un adult responsabil si cu coloana vertebrala sau il poti dezvolta intr-un adult plin de handicapuri.
Invatati-va copiii sa aibe limita, invatati-i sa fie altruisti, sa-si iubeasca semenii si sa se descurce singuri. Invatati-i ca o vorba frumoasa aduce armonie, ca respectul pentru cei din jur este important, invatati-i toate acestea pentru ca numai pe voi va au iar ca adulti…ne avem unii pe altii.